Stați să vă povestesc despre iluminarea pe care am avut-o la o vârstă când alții își scriu deja testamentul. Din păcate, mi-au picat niște fise cam târziu, dar, vorba aia: decât deloc, mai bine târziu, că tot aia pățeai.
Abia acum, la 70 de ani, am înțeles de ce încă îmi țin de urât singură pe la Iași, cu păturica pe genunchi și televizorul deschis pe telenovele. Copiii mei, parcă au emigrat pe altă planetă nu mi-au mai dat un telefon de zece ani, iar nepoții cred că nici nu știu cum arăt. Cum am ajuns aici?
Păi, tocmai pentru că am trăit viața cu ochii mijiți pe greșelile altora și, serios, cred că aș fi luat aurul la critică maternă dacă se dădea la Olimpiadă. Acum, la bătrânețe, realizez că toată această paradă de competență n-a dus decât la singurătate și regrete. Normal, nimeni nu poate da timpul înapoi, nici măcar dacă ai pile la primărie!
Tot timpul i-am tratat pe copiii mei, Ionel și Doina, ca niște găinușe fără cap, care mereu trebuiau să fie scoase din necaz de mămica lor. Să spun drept, dacă nu voiau să mănânce supă la prânz, era vai de capul lor; dacă nu luau zece la matematică, deja vedeam viitorul lor pe bancă în parc, la cratiță. Le-am repetat de mii de ori legendarul: Dacă mă ascultai, vai ce bine ți-ar fi fost acum! și nu mă opream nici când aveam musafiri, să afle și vecinii ce noroc pe capul lor cu o mamă ca mine.
Ușor-ușor, copiii mei au început să se depărteze. Și uite-așa am ajuns să aflu de la tanti Lenuța de la colț, nu de la fată-mea, că am o nouă nepoțică pe nume Petronela. Am încercat să sun, să scriu mesaje, să trimit colaci de casă zero barat la răspunsuri.
Iar când m-am rugat de ei să ne mai vedem, mi-au zis tăios: Dacă tot ne crezi proști, caută-ți companie după nivelul tău la liceul de olimpici, poate…
Ce am priceput, cu mintea cea de pe urmă? Că un copil nu-i nici papagal, nici prost, ci tot om cu drepturi depline. Are nevoie de o mamă care să-l asculte, să-l răsfețe cu o plăcintă cu mere și o cană de ceai cald, nu cu ponturi șușotite și ironii. Fă-ți treaba de părinte, dar nu-i sufoca cu grijă de moarte și certuri pe tema vieții lor personale. Ce bine ar fi fost să-mi dau seama de asta mai din timp!
Acum stau singură, cu banii de pensie numărați în lei moldovenești și cu multe amintiri, dar puțină companie. M-am trezit, la final, atât de deșteaptă, încât nu mă mai vrea nimeni la masă. Să nu pățiți și voi la fel, dragilor! Prețuiți-vă copiii, că la bătrânețe nu vă încălzește nici cea mai perfectă opinie!
