Am încercat să ducem lucrurile dumneavoastră la camera de obiecte pierdute, a spus ofițerul. Dar… pisica dumneavoastră e tare războinică. Nu ne-a lăsat să ne apropiem. Luați-vă vă rog bagajul și pisica. Avem destule pe cap…
În fiecare gară există săli de așteptare. Unele mari și luminoase, altele mici și înghesuite. În unele sunt fotolii moi, în altele bănci tari. Toate sunt diferite, dar le unește același lucru așteptarea inevitabilă.
Aproape toți cei care călătoresc cu trenul au stat măcar o dată acolo înainte de plecare, de frică să nu întârzie, și apoi au stat, plictisiți, pierzând timpul. Bagajele stau la picioare, timpul trece greu, și te pomenești certându-te în gând pentru grijă prea mare.
Așa a fost și în ziua aceea. Oamenii stăteau în sală, evitând privirile. Unii răsfoiau ziare, alții se cufundaseră în cărți, majoritatea ascunși în ecranele telefoanelor. Câțiva ronțăiau repezit sandvișuri aduse de acasă. La ei se apropia…
Sala era la parter, cu intrare separată direct din stradă. Poate mirosul de mâncare din plase și genți l-a atras.
Era o pisică mare, ciufulită, cu blană cenușie. La gât avea o zgardă cu un număr de telefon.
Oamenii făceau gesturi să-l alunge. Mamele reacționau cel mai aspru când își hrăneau copiii:
Hai, fugi de aici! Murdar și plin de purici. Să nu-mi îmbolnăvești copilul.
Pisica oftase greu și se îndepărta. Nu cerea, de fapt, nimic. Doar se așeza alături, tăcută, și privea, privea, privea…
Foamea o rodea. Dar nu știa să ceară.
Doar cu câteva zile în urmă fusese adus acolo. Stăpânul murise brusc, iar rudele au decis să vândă apartamentul. Unul din ei a găsit soluția: a dus pisica la gară și a abandonat-o:
Aici nu moare de foame, și a plecat.
Cum să ceară? Ce să facă? Cum să spună oamenilor că îi era foame? Pisica nu știa.
Prin urmare, se așeza încet lângă ei și îi privea direct în ochi. Inhala mirosurile de mâncare care o zăpăceau.
Oamenii, obosiți și nervoși, nu aveau chef să se mai ocupe și de o pisică amărâtă. Altceva nu-și doreau decât să plece cât mai repede, uitând de sala aceea ca de un vis urât…
Am ajuns la gară cu ceva timp înainte. Era o deplasare scurtă o noapte pe drum, a doua zi muncă la firmă, și înapoi. Mai erau vreo patruzeci de minute până la plecare. Ca să scap de plictiseală, îi priveam pe ceilalți și am zărit pisica exact când o mamă a certat-o și a încercat s-o alunge.
Pisica s-a dus deoparte, obișnuită cu tonul și amenințarea.
Am văzut zgarda și mi-am zis c-o fi pierdută sau scăpată din casa cuiva; poate stăpânii deja o caută. Am scos din geantă chiftelele pregătite de soție pentru drum. Am desfăcut cutia, am inspirat aromele și am zâmbit mulțumit:
Ce bunătate… am spus aruncând o privire spre pisică. Pisi-pisi. Hai aici, puiule. Îți dau ție.
Pisica ezita, părea că nu vrea să primească altă lovitură.
Hai, nu te teme, am adăugat. Nu-ți fac rău.
Totuși a venit și s-a uitat la mine suspicioasă. Am pus o chiftea pe o hârtie. Pisica a scos un mieunat slab și a început să mănânce încet, fără să piardă firimituri.
Of, clar e de casă… am zis.
Am văzut numărul de telefon pe zgardă și l-am format. Nu mergea, era închis.
Am strâns din dinți. Trenul pleca în douăzeci de minute, iar situația era mai încurcată decât părea.
Acum ce fac? Ce fac? tot repetam, uitându-mă în jur.
Un sentiment de neajutorare m-a cuprins, așa că am sunat-o pe soție. I-am povestit rapid totul și am întrebat:
Ce să fac? E clar că e pisică de acasă. Numărul nu merge, umblă flămândă prin gară, toți o gonesc.
La tine orice! a oftat ea. Mereu dai de astfel de povești. Ce-ți trebuie pisica asta?
Înțelegi, i-am zis. Toți o gonesc. Și ea nici să ceară mâncare nu știe.
Gata, a zis soția. Sala de așteptare?
Da, exact! m-am luminat.
Spune-mi și numărul de telefon.
Înainte să mă duc spre peron, am dus pisica la un perete și i-am lăsat cutia cu toate chiftelele.
Așteaptă aici, i-am zis mângâind-o pe cap. Nevasta mea sigur te găsește.
Pisica s-a uitat la mine singurul om care, în ultimele zile, a văzut-o, a hrănit-o, a mângâiat-o și i-a vorbit blând. Mi-a împins mâna și a scos un mieunat stins.
E bine așa. Stai aici, nu pleca. Vine ea și te ajută…
A doua zi am avut multă treabă. Abia seara am reușit s-o sun pe soție.
Ei, cum a fost? am întrebat. Ai găsit stăpânii pisicii? Ai hrănit-o?
Am umblat tot seara după ea… a răspuns. Dar am aflat din numărul de pe zgardă: stăpânul a murit, iar rudele au adus-o la gară și au lăsat-o aici…
Am tăcut.
Dimineață mă duc iar să o caut, a mai zis.
Nu-mi fac griji, am spus eu. Știu că o să ajuți.
Da, văd cât nu te frămânți… s-a răstit ea. Ai inima sensibilă, nu te agita! Găsesc eu pisica, stai liniștit. Acum dau telefon la fată și la ginere, mergem împreună.
Am închis și am încercat să mă liniștesc. Ce atâta, mă convingeam, câte pisici nu-s pe străzi? Nu poți plânge pentru fiecare… Dar neliniștea nu dispărea. Cumva, soarta acelei pisici gri mi-a rămas pe suflet.
Noaptea m-am tot frământat în somn. Visam că mângăi pisica, îi spun ceva, iar ea mă privește și dă din cap…
Dimineață, soția m-a anunțat: au trecut toată gara, au întrebat și femeile de serviciu pisica dispăruse.
M-a cuprins o vină grea de explicat și nu-mi dădea pace.
M-am grăbit să mă întorc…
Seara eram în oraș. În loc să mă duc acasă, am lăsat bagajul lângă un pasager și am pornit să caut pisica.
Cel mai mult mă temeam c-o să fie prea târziu.
O oră și jumătate am umblat prin gară, apoi am început să cotrobăi pe la tomberoane și pe sub tufișuri.
Pe la miezul nopții, soția mi s-a alăturat, bombănind tot timpul.
Pe la două noaptea, storși de puteri, ne-am așezat pe o bancă la intrare și am aprins câte o țigare.
Mă dor picioarele, a zis ea.
Da. Ce facem acum?
Mai stăm puțin, apoi continuăm. Unde ai lăsat bagajul?
Mi-am pus mâinile în cap:
În gară… lângă un om. Dar sigur a plecat!
Hai întâi după bagaj. Dacă n-a fost furat, îl punem în mașină, apoi mai căutăm.
Am intrat în sală. La bagaje ne-a oprit patrula de poliție.
Ale dumneavoastră sunt? a întrebat un ofițer.
Ale noastre, am răspuns amândoi.
De ce le-ați abandonat?
Am căutat pisica, iar am zic amândoi.
Care pisică? s-a mirat polițistul, uitându-se spre bagaj. Pe asta, cumva?
Pe geamantan stătea tolănită pisica cea mare, cenușie.
Am vrut să ducem bagajele la camera de obiecte pierdute, a intervenit ofițerul. Dar pisica voastră e în stare să sară ca un câine, nu ne-am putut apropia.
Nu s-a pierdut. Probabil s-a dus puțin și s-a întors. Luați-le pe amândouă. Avem și noi destule.
M-am apropiat încet de pisică. Când m-a văzut omul care o hrănise, mângâiase, i-a spus să aștepte a mieunat fericită și s-a întins spre mine cu tot corpul.
M-am așezat pe bancă, i-am trecut mâna pe spinare și am tras aer în piept ușurat. Soția s-a lăsat lângă mine.
Numai la tine e totul cu peripeții, a zis și m-a sărutat pe obraz. Iar te-ai băgat în povești… Hai, ia bagajele și mergem.
Am luat geamantanul și geanta, iar ea pe marea pisică slabă și murdară. Aceasta miorlăia mulțumită, dădea cu capul, torcea tare și încerca s-o lingă pe obraz.
Soția râdea, făcând haz de insistența pisicii.
Acasă, primul lucru a fost s-o spele cu apă caldă, a șters-o bine cu un prosop moale, i-a scos zgarda și i-a pus un castron cu supă de pui.
Noaptea, pisica s-a strecurat în dormitor și s-a așezat lângă soție. A dăruit cu lăbuțele, a zgâriat ușor, de parcă voia să fie sigură că n-o să dispară.
Ea i-a pus palma pe spate și a șoptit:
Dormi, ghemotoacă, dormi. Acum ești acasă…
Pisica a început să toarcă liniștită și a adormit.
Și eu am adormit. Am visat că, împreună cu soția, căutam pisica prin gară din nou.
Iar pisica visa că toată vremea căutase omul acela special.
Între timp, prin gară mai alerga o pisicuță roșcată. Se uita cu teamă în ochii oamenilor și mieuna trist. Oamenii întorceau capul și grăbeau pasul.
N-aveau timp să se oprească. Câte pisici nu-s pe lume. Toate nu pot fi salvate și hrănite!, gândeau ei și se grăbeau mai departe.
Așa merge viața…
