Îmi amintesc că am ajuns să o urăm cu desăvârșire din prima clipă în care a pus piciorul pe pragul casei noastre.
Era înaltă, cu părul ondulat, firească, și cu o siluetă subțire ca o pană.
Tricota pe care o purta nu spunea nimic, dar mâinile îi erau diferite de ale mamei. Degetele erau scurte și groase, strânse într-un pumn. Picioarele îi erau și ele mai subțiri decât ale mamei, iar tălpile, neobișnuit de lungi.
Stăteam cu fratele meu, Vali, avea șapte ani, eu nouă, și îi aruncam cu priviri tăioase. MăriaDoina nu era deloc Mila.
Tatăl a observat disprețul nostru și a strigat: Aveţi să vă purtaţi cuminte! Ce aţi făcut voi, ca niște necivilizaţi?
Şi ea o să rămână cu noi mult timp? a întrebat Vali, curiozitatea lui copilărească nu găsindui frână.
Pentru totdeauna, a răspuns tatăl.
Se auzea că el se irita deja. Dacă sar supăra, nu ne va mai lăsa în pace. Aşa că am învățat să nu-l supărăm.
După o oră, Doina sa pregătit să plece acasă. Sa încălțat și, în timp ce ieșea, Vali a încercat să îi dea o peripeție. A dat aproape de perete, iar ea ar fi căzut în scara interioară.
Tatăl, panicat, a întrebat: Ce sa întâmplat?
Am împiedicat un alt pantof a răspuns ea, fără să-l privească pe Vali.
Totul e aruncat. Îl curăț eu! a promis el cu grabă.
Am înțeles atunci că o iubește. Nu am reușit să o scoatem din viața noastră, oricât am încercat.
Întro zi, când Doina era cu noi în casă, fără tatăl, și, în mijlocul unei încăpățânări, ne-a spus întrun ton calm:
Mama voastră a murit. Din păcate, se întâmplă. Acum stă pe cer și vede tot. Probabil nu ţine minte de ce vă comportaţi aşa. Înţelege că o faceţi din răutate pentru că sunteţi obraji.
Ne-am speriat.
Vali, Ilinca, voi sunteţi copii buni! Ce rost are să veghezeţi memoria mamei aşa? Un om bun se dovedește prin fapte, nu prin spini ca aricii! ne a îndemna ea.
În timp, cu vorbe ca acestea, a reușit să stingă în noi dorinţa de a fi rău.
Odată, am ajutat-o să descarce cumpărăturile de la piață. Ce bine ai făcut! ma lăudat, ma mângâiat pe spate. Degetele nu erau ale mamei, dar totuși ma încântau. Vali sa mâniat.
A aranjat de tot ceva pe rafturi. Doina a lăudat și pe el. Mai târziu, a povestit cu voce înaltă tatălui cât de harnici suntem. El a zâmbit.
Ciudătatea ei nu ne lăsa să ne relaxăm nici pentru o clipă. Vrem să o lăsăm să pătrundă în inimă, dar nu reușeam. Nu era mama, şi tot aşa!
După un an, uitasem cum trăiam fără ea. Un eveniment nea făcut să ne îndrăgim pe Doina cu toată inima, la fel ca tatăl nostru.
În clasa a şaptea, Vali a avut parte de necazuri. Un băiat, Gheorghe Hârmă, îl tăia la cap. Era de aceeaşi înălţime, dar mai îndrăzneţ. Hârmă provenea dintro familie solidă, cu tatăl său ce spunea în deschidere: Eşti bărbat, loveşte-i pe toţi. Nu aştepta să te doboare alţii. A ales pe Vali ca ţintă uşoară.
Numi spunea nimic, sora mea, şi aştepta să se rezolve totul de la sine. Dar nu se rezolvă. Cei ce agresă nu ştiu că au săracă de pedeapsă.
Hârmă lovea deschis pe Vali. Ori de câte ori trecea pe lângă el, îi dădea din umăr. Am reuşit să aflu toate acestea din Vali, când am observat vânătăi pe umeri. El credea că bărbaţii nu ar trebui să pună problemele pe umerii surorilor, chiar şi ale celor mari.
Sub uşă, Doina asculta cu atenţie discuţia noastră.
Vali ma rugat să nu spun tatălui, altfel ar fi fost mai rău. A cerut, de asemenea, să nu-l înfrunt pe Gheorghe la acea clipă; eu dorea să-l apăram cu orice preţ. Intrui în războiul fraților nui era de înţeles, căci păstrarea păcii cu familia Hârmă însemna să nu ajungem la închisoare.
Aşa a fost că, a doua zi, sa făcut vineri.
Doina, pretinzând că merge la piaţă, nea condus la şcoală şi, în secret, nea rugat să o arătăm pe Hârmă. Iam arătat. Să ştie că e o capră!
A urmat un spectacol. A început ora de limba română pentru Vali. Doina a intrat în clasă cu părul aranjat, unghii curate şi un glas dulce, cerândui lui Gheorghe să iasă din clasă, pentru că avea o treabă cu el.
Profesoara a dat voie, nefiind ştiind de nimic. Băiatul a plecat, crezând că Doina e un organizator nou. Hârmă trebuia să ducă ghimpi pentru cei eroi căzuţi. Doina la prins de piept, la ridicat de pe podea şi a țipat:
Ce vrei de la fiul meu?
De de ce? sa împiedicat el.
De Vali Răducanu!
Nnimic
Aşa vreau să nul atingi din nou! Dacă mai încerci săl atingi, te voi tăia, nenorocitule!
Doamnă, lăsaţimă, a implorat Hârmă. Nu mă voi mai întoarce!
Pleacă de aici! a strigat ea, iar profesorul a intervenit: Îţi voi trimite pe tatăl tău în închisoare pentru că ai agresat un minor! Înţelegi? Vino și cere iertare lui Vali! Eu mă voi ocupa personal!
Hârmă sa dus repede în cabinet, corectânduşi uniforma. A promis să nul mai privească pe Vali aşa, pentru că a început să evite contactul. A cerut iertare în aceeaşi zi, scurt, zbârlinduse, dar iertarea a venit.
Nu spuneţi tatălui nea cerut Doina. Dar nu am rezistat şi iam spus tot. El a fost uimit.
Întrun moment, Doina ma condus pe drumul cel bun. La şaisprezece ani, am trăit o iubire nebună, în care hormonii înălţau raţiunea şi ne făceau să dorim interzisul.
Mise ruşine să povestesc, dar îţi spun: mam legat cu un pianist fără slujbă şi mereu beat, fără să observ clar. El îmi şoptea că sunt muza lui, iar eu mă topisem în braţele lui ca ceara. A fost prima mea legătură cu un bărbat.
Mama ia pus două întrebări pianului: Îşi curăţeşte mintea din când în când şi cum vom trăi? Dacă îşi avea un plan de viaţă, promitea să ne sprijine. Desigur, dacă pianistul ar lua pe mine grijă, căci o locuinţă fumată nu dă dovezi de seriozitate.
El era cu cinci ani mai tânăr decât Doina şi cu douăzecicinci de ani mai tânăr decât mine. Ea nu se sfătuia cu el. Nuvă voi spune răspunsurile lui, dar nu am simţit niciodată ruşine în faţa mamei, mai ales când ea a spus: Credeam că eşti mai deşteaptă.
Aşa sa sfârşit povestea mea de dragoste, întrun mod urât şi neplăcut. Nu a ajuns la închisoare, nici pianistul, nici tatăl. Doina a intervenit la timp
Au trecut mulţi ani. În familiile noastre, Vali şi cu mine, valorile principale sunt: dragostea, respectul, grija pentru cel apropiat, chiar dacă greşește sau se rătăceşte. Toate leam învăţat de la Doina.
Nicio femeie nu ia făcut pe noi, fraţii, mai mult decât ea. Tatăl este fericit alături de ea, îngrijit şi iubit.
Întro perioadă, sa întâmplat o tragedie în familia ei. Noi, cu Vali, nu ştiaum. Tatăl nu nea vorbit.
Doina a iubit pe tatăl nostru şi a părăsit soţul. Avea un fiu, dar el a murit din vina soţului. Nu a putut să îi ierte.
Neam dorit să credem că am atenuat puţin durerea ei. În vreun fel, rolul ei în creşterea noastră nu a fost niciodată subestimat. Întotdeauna, familia se adună în jurul ei. Nu ştim cum să o mulţumim, ce papuci să îi punem pe picioare. O preţuim şi o păzim.
Pentru că, adevăratele mame, chiar şi în faţa piedicilor nedrepte, nu se împiedică niciodată.
