Am ieșit cu Andrei în brațe, pășind pe treptele ude ale blocului. Ploaia strecura printre ușa crăpată, umezindu-mi părul până la rădăcină. Pe străzile pustii ale Chișinăului, niciun suflet, nici măcar pisicile care de obicei se ascundeau sub mașini. Frigul îmi pătrundea până în oase, dar nu aveam unde să mă duc.
Am umblat ore întregi prin oraș, cu băiatul lipit de pieptul meu. Într-un final, o vecină bătrână, dna Maria, m-a zărit tremurând și m-a poftit în căsuța ei mică, dar plină de căldură. Mi-a dat un prosop, o ceașcă de ceai de tei și a pregătit un culcuș improvizat pentru Andrei. În noaptea aceea, am plâns în șoaptă, privind tavanul cu ochi umezi. Știam că trebuia să se schimbe ceva.
Zilele ce au urmat au fost grele. Încercam să găsesc de muncă, dar nimeni nu voia să angajeze o mamă singură cu un copilaș. Banii de la piță se împuținau, iar privirile celor care mă cunoșteau mă răneau mai tare decât burta goală. Radu și Larisa se prefăceau că nu mă văd, iar eu simțeam că am devenit invizibilă, ca un zbor de pasăre în noapte.
După o săptămână, am primit o scrisoare cu ștampila oficială. Mâinile îmi tremurau când am deschis-o, gândindu-mă că poate e o datorie sau o amendă. Dar cuvintele de pe hârtie mi-au schimbat viața: *Stimată doamnă Ana Cebotari, vă anunțăm că sunteți singura moștenitoare a averii regretatei dnei Viorica Moraru, verișoara dumneavoastră îndepărtată*
Am citit de trei ori. Nu-mi venea să cred. Viorica, pe care o văzusem o singură dată la nunta unei mătuși, îmi lăsase totul: o casă frumoasă la marginea orașului, conturi cu lei și acțiuni într-o fabrică de vinuri.
Am mers la notar și, pas cu pas, am preluat moștenirea. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că soarele răsare și pentru mine. I-am cumpărat lui Andrei haine noi, jucării și mâncare bună. Dar cel mai important, i-am oferit liniște.
Anii au trecut. Am învățat să administrez afacerile Vioricăi și, spre mirarea tuturor, am reușit. Am investit cu chibzuință, am adunat oameni de nădejde în jurul meu. Încetul cu încetul, numele meu a ajuns să se audă în lumea afacerilor. O femeie tare, cu clasă și taină. Nimeni nu-și mai amintea de zilele când fugeam prin ploaie cu copilul în brațe.
Radu și Larisa, însă, nu mai erau la fel. Afacerea lor dădea faliment. Greșeli, datorii, parteneri care le dădeau spatele totul se prăbușea ca un castel de nisip. Încercau să găsească investitori, dar ușile li se închideau în nas.
Într-o dimineață, avocatul meu m-a sunat:
*Doamnă Ana, firma familiei Sârbu e pusă la vânzare. Aveți șansa să cumpărați.*
Inima mi-a bătut cu putere. Era momentul. Soarta îmi aducea în palme ocazia pe care o visam în noaptea aceea rece.
Am mers la licitație îmbrăcată în negru, cu părul strâns într-un coc. Nimeni nu m-a recunoscut. Trecuseră atâția ani Când au anunțat câștigătoarea, fețele lui Radu și Larisa s-au făcut ceară. Eu, Ana Cebotari, eram acum stăpâna afacerii lor. Nici măcar nu i-am privit. Am semnat actele cu un zâmbet liniștit.
Seara, Radu a venit la biroul meu. Era palid, cu ochii împovărați de grijă.
*Ana te implor nu ne arunca în stradă. Fără firma asta, suntem nimic.*
L-am privit lung. Era același bărbat care mă alungase pe ușă, spunându-mi că sunt o povară. Acum îmi cerea milă.
*Radu,* i-am răspuns calm, *viața are umor negru, nu-i așa? Ți-am spus atunci că vei regreta. Iată-te.*
Larisa a încercat și ea să mă îmblânzească. Plângea cu lacrimi false, dar eu vedeam doar femeia care mă împinsese afară în ploaie.
*Ana, am greșit! Nu eram în firea noastră!*
Am clătinat din cap.
*Milă? Ați avut voi milă când mi-ați închis ușa în nas? Când Andrei vă ruga să nu ne lăsați?*
I-am lăsat să plece cu mâinile goale. Afacerea era a mea. Ei rămăseseră cu nimic.
Anii au trecut. Andrei a crescut într-un băiat harnic și bun. Îi povesteam uneori despre noaptea aceea rece. Îi spuneam că demnitatea nu se vinde, nici când lumea întoarce spatele.
Și de fiecare dată când îl zăream pe Radu pe stradă, cu hainele uzate și privirea pierdută, simțeam liniștea dreptății. Nu din ură, ci pentru că știam: într-o noapte de furtună, cu mult timp în urmă, mi-am făcut o făgăduială. Și ea s-a împlinit.
