Jurnal personal, 14 iunie
De când eram mică, am simțit mereu că bunătatea poate apărea când nu te aștepți, chiar și față de cei care poate nu te-au privit cu ochi buni. Nu m-am gândit niciodată că relația cu socrii ar putea fi altfel decât povestesc oamenii la șezători: soacrele sunt văzute adesea cu o umbră de neînțelegere sau chiar răceală. Dar mama soțului meu, Ileana, mi-a dovedit contrariul e o femeie cu suflet blând, mereu atentă la oameni și la cuvinte.
Zilele trecute însă ne-au lovit cu greutăți Ileana a căzut la pat, iar medicii de la Spitalul Municipal Chișinău au spus că va avea nevoie de îngrijire îndelungată. Nici nu am stat pe gânduri prea mult și, fără să-l întreb pe Petru, soțul meu, am adus-o la noi acasă, în apartamentul nostru de pe strada Lăpușneanu. M-am gandit că Petru se va bucura că am grijă de mama lui, că îi dau supă caldă și alinare, dar de când am luat-o de la spital parcă ceva apăsa sufletul Ileanăi părea că vrea să spună ceva, dar nu-și găsea curajul. În casă am așezat-o în camera bunicii, i-am pus perna preferată, i-am făcut supă de găină cum îi place și m-am străduit să îi fiu alături.
Seara, când a venit Petru acasă, totul s-a transformat într-o scenă plină de durere. În loc să o salute cu bucurie, a privit-o cu asprime și a întrebat cu voce tare ce caută bătrâna aia la noi în casă, zicând că nu are loc aici și încercând să o alunge. M-am pus în fața lui, am intervenit cât am putut fără mine, n-ar fi ezitat să își gonească propria mamă pe ușa blocului. Deși suntem încă împreună, inima mea e tot mai grea nu-mi pot liniști gândurile și mă simt profund dezamăgită de felul în care Petru a ales să se poarte. Pe fondul leului moldovenesc care abia acoperă medicamentele și hrana zilnică, nu pot să nu mă întreb când și cum se va schimba totul poate doar când bunătatea va reuși să-i înmoaie inima.
