Îmi amintesc cu drag de zilele copilăriei, când eram genul de persoană care ajuta chiar și cel mai aprig dușman, dacă avea nevoie de sprijin. Niciodată nu am crezut că soacra mea ar putea să se afle într-o astfel de situație mereu auzeam vorbe cum că soacrele ar fi greu de suportat, dar soacra mea, Ecaterina, era cu totul altfel. O femeie deosebită, cu suflet mare, răbdătoare și respectuoasă.
Se întâmplase, într-un an, o nenorocire: boala grea a pus stăpânire pe Ecaterina, iar medicii din Iași au decis să o interneze de urgență. A trecut printr-o perioadă de spitalizare lungă, după care avea nevoie de îngrijire atentă. Nu am stat prea mult pe gânduri fără să-i spun soțului meu, Petru, am adus-o direct acasă la noi în Chișinău, simțind că era datoria mea să am grijă de ea ca pe mama proprie.
Petru, fire rece și pragmatică, nu a părut prea bucuros de gestul meu. Pe drum, Ecaterina părea îngrijorată, parcă voia să spună ceva, dar nu găsea curajul. Când am ajuns acasă, am sprijinit-o până la pat, i-am așezat pernele, apoi m-am dus să-i pregătesc supă de pui ca pe vremuri, gândind că astfel îi voi bucura pe amândoi atât pe soacră, cât și pe soț.
Dar, seara, când Petru a venit de la lucru, lucrurile n-au mers cum speram. A văzut-o pe Ecaterina în pat și, cu o voce rece, a întrebat de ce o trântoră stă în casa noastră, cerând să fie dată afară. Am reușit cu greu să îl opresc, explicându-i cât de mult înseamnă familia, dar el nici nu voia să asculte. Dacă nu interveneau vorbele mele, Petru ar fi izgonit-o pe propria mamă din casă.
Și astăzi, deși încă suntem împreună, sufletul meu e greu și mă apasă dezamăgirea față de comportamentul lui. Așa e, oamenii din jurul nostru, chiar și cei pe care îi credem apropiați, pot fi surprinzători când viața le pune la încercare legăturile de sânge și compasiunea.
