Îmi aduc aminte și astăzi, ca prin ceață, de vremurile când nepoata noastră, Doinița, avea doar treisprezece ani și am trimis-o la bunica-sa în satul de lângă Soroca, pentru o vacanță de două săptămâni. La început, Doiniței i-a plăcut să stea cu bunica Anica era o tihnă aparte în căsuța veche, iar între ele se înfiripase o legătură caldă, de care parcă nu te mai puteai despărți.
Anii însă nu stau pe loc, iar Doinița se făcuse domnișoară, descoperind încet, încet că farmecul satului moldovenesc își mai pierde din strălucire atunci când ai gândul la oraș. A început să-i lipsească gălăgia Chișinăului, plimbările prin Parcul Valea Morilor și filmele cu prietenii. Doinița era singura nepoată a bunicii, iar vizitele ei aduceau mereu puțină lumină în viața bătrânei, prea obișnuită cu singurătatea.
Țin minte că într-o vară, tocmai când mama Doiniței, Ileana, era pe punctul să nască al doilea copil, tatăl fetei, Gheorghe, a hotărât s-o ducă la bunica pentru câteva săptămâni la aer curat. Gheorghe i-a dat Anicăi niște lei moldovenești ca să aibă grijă de cheltuielile nepoatei în timpul șederii un sprijin binevenit, ce-i drept, pentru gospodăria modestă a bătrânei.
La început, Anica nici nu se gândea să o pună la muncă pe Doinița. Se bucura doar de glasul ei prin casă, de poveștile spuse la ceas de seară și de firavul ei râs care răsuna în odaia mică. Totuși, cu timpul, Doinița a început să devină mofturoasă. Știa că tata îi lasă bunicii bani și a început să ceară lucruri mai speciale, să se plângă dacă nu primea cele mai bune bucate sau de nu era totul pe placul ei.
Lucrurile s-au stricat de-a binelea când, într-o dimineață, Doinița a făcut o criză de nervi pentru că cineva îi mâncase cornulețul ei preferat cu vișine. N-a stat mult pe gânduri și a învinuit pe verișoara care locuia și ea cu bunica. Dintr-un fleac s-a iscat mare zarvă, încât Gheorghe a trebuit să vină de urgență de la oraș ca să aplaneze conflictele. Neînțelegerile și supărările s-au tot adunat și, din acea vară, părinții Doiniței au hotărât să nu o mai trimită la bunei.
Bătrâna Anica a oftat mult după plecarea nepoatei. Simțea un gol mare în suflet și, deși uneori era greu, îi era dragă prezența Doiniței, glasul ei și veselia din casă. Însă viața merge înainte, iar de atunci liniștea satului nu a mai fost tulburată de pașii Doiniței. Timpurile s-au schimbat, iar copilăria a rămas o amintire tristă și dulce, ca un vis care nu se mai întoarce.
