Jurnal personal, 16 mai
Azi încă mă gândesc la ce s-a întâmplat și nu-mi dă pace sentimentul ăsta de nemulțumire mocnită. E deja aproape un an de când ies cu Mariana. Eu am 58 de ani, iar ea are 54 oameni trecuți prin viață, cu divorțuri răsunătoare, copii mari și, inevitabil, nepoți de care suntem topiți amândoi. Eu am doi un băiat și o fată iar ea îl are pe soarele vieții ei, Dănuț, nepoțelul de șase ani, pe care l-am văzut de-abia de două ori, dar, sincer, cred că-i știu tot programul, ce-i place și ce nu.
Eram la o cofetărie cochetă din centrul Chișinăului, cu muzică ambientală în surdină, când ospătarul a pus cu grijă pe masă o caserolă de plastic cu bucățica aproape neatinsă de tort de ciocolată. Mariana, mulțumită, a tras rapid cutia spre ea și a băgat-o în geantă, zâmbindu-mi cald, așa cum doar ea știe.
Dănuț e topit după orice e cu ciocolată, mi-a spus. Eu m-am săturat, să nu se strice bunătatea asta.
N-am zis nimic, am chemat chelnerul și am achitat nota tortul, cafeaua mea, salata ei. Nu era o avere, n-avea rost să mă zgârcesc. Dar nu suma mă deranja, ci rutina care se instalase: aproape la fiecare ieșire, Mariana lua resturile la pachet pentru nepoțel. Toate pe cheltuiala mea, de fiecare dată, sub pretextul grijii de bunică iubitoare.
Primul semnal de alarmă a apărut acum vreo trei luni, la cinema, la o premieră așteptată. Biletele, evident, eu le-am luat. La bar, Mariana a comandat cel mai mare recipient de popcorn caramelizat și o sticlă de Fanta. M-a mirat ține la siluetă, dulciuri mănâncă rar. M-am gândit că vrea să-și facă pofta, totuși. Am intrat în sală, am luat două, trei boabe, după care am văzut că Mariana ținea cutia pe genunchi, acoperită cu capac, fir-a naibii.
De ce nu mănânci? am întrebat-o la ureche.
Nu-mi trebuie, mi-a șoptit. Îl duc lui Dănuț, stă la mine diseară și adoră popcorn-ul de la cinema, părinții nu-i cumpără prea des.
M-am simțit prost: de fapt, cumpărasem așa mult nu pentru noi, ci ca să meargă la pachet acasă pentru nepoțel. Tot filmul m-am foit stânjenit, ca un mesager care mai și plătește din buzunar pentru ce căra.
Și Mariana nu duce lipsă de bani! Are serviciu bun, se îmbracă elegant, conduce mașina ei. Parcă nu era cazul să facă economii pe spatele meu.
Dar ce m-a tăiat la rădăcină s-a întâmplat sâmbăta trecută. M-a invitat la masă la ea, promițându-mi plăcintele ei cele faimoase, despre care tot auzisem. Am venit pregătit: am adus o sticlă de vin bun, fructe proaspete și niște pește roșu voiam să avem o masă bogată, de sărbătoare.
În bucătărie mirosea dumnezeiește, iar sub un prosop alb, pe masă, stătea o grămadă de plăcinte rumene. Ne-am pus la masă, Mariana a turnat ceai și mi-a pus cinci plăcințele pe farfurie.
Ia, Andreiță, mănâncă cât sunt calde, mi-a zis cu duioșie.
N-au avut greș, să știi. Două cu carne, două cu varză și una cu brânză. Am mâncat pe săturate și parcă mi s-a pus sufletul la loc. Mai aveam un pic și întindeam burta pe spate: voiam să le iau și la nepoți, să guste și ei ceva gătit în casă. Așa că, la final, i-am spus:
Mari, au ieșit minunate. Vin copiii pe la mine diseară, aduce și Alexandra pe cei mici. Nu-mi dai la pachet câteva, să le duc și lor? Numai de-alea cumpărate se satură, fata mea nu prea gătește.
Atunci, scena s-a schimbat. Mariana a rămas fără zâmbetul cald, ochii i s-au făcut reci și aspri.
Vai, Andrei… a oftat ea, cu un ton ce voia să pară blând, dar era tăios. Ți-aș da, dar aproape tot am făcut special pentru Dănuț. Vine și el în seara asta și i-am promis plăcintele.
S-a ridicat, s-a dus la ligheanul cu plăcinte, unde erau cel puțin treizeci, dacă nu mai multe, și a pus într-o pungă trei: două cu varză, una cu carne.
Poftim, zice, să le dai copiilor. Să nu-mi rămână nepoțelul fără!
Uitându-mă la punguța aceea sărăcăcioasă, m-am simțit mic și penibil. Pe masă plăcintele tronau grămadă, iar eu tocmai venisem cu delicatese. Și ce primesc înapoi? Trei plăcinți pentru copiii mei, ca și cum cerșeam milă.
Sunt destule, Mari, poate să mănânce liniștit și nepoții mei câte două, am încercat să domolesc un început de ceartă.
A strâns buzele, a acoperit tava cu prosopul, de parcă apăra niște comori.
Andrei, am calculat ingredientele. Lui Dănuț i-am promis. Nu te supăra, dar nu pot să împart tot ce gătesc. Ai mâncat? Ţi-au plăcut? Atunci ajunge. Restul sunt pentru nepot.
A numit asta dat din ce am. Fix ca și cum eram un străin venit să cer, nu omul care îi adusese masa și cu care își construia o poveste.
De ce oare în ordinea ei sufletească copilul de șase ani e înaintea noastră, a celor maturi? După jumătate de oră am plecat, invocând treburi. Trei plăcinte pe scaunul din dreapta, iar mirosul acela de-acasă s-a transformat în dezamăgire și gol. M-am gândit, încercând să-i înțeleg firea, dar și să mă poziționez în relație.
Cred că într-o relație de oameni mari, prioritatea e partenerul. Copiii și nepoții sunt importanți, sigur, dar nu centrul universului. La ea însă, tabla de valori s-a mutat. Totul gravitează în jurul lui Dănuț. Plătesc pentru tort ori popcorn e normal, suntem familie, deși după un an de ieșiri familie nu suntem. Iar ai mei primesc resturi, cu strângere de inimă.
Acasă, micuții mă așteptau deja. Alexandra despacheta papornițele.
Miroase a plăcinte, tata!
Am scos punguța și m-a cuprins rușinea.
Sunt de la tanti Mariana, le gustăm împreună.
Au dispărut în două clipe. Bineînțeles, erau delicioase.
Mai sunt? întreabă Mara, nepoțica, plină de speranță.
Nu, puiule, doar atâtea am adus, am răspuns și am ieșit pe balcon, la o țigară.
M-am uitat la lumina orașului și m-am întrebat: pentru ce să trăiesc povestea asta, când banii mei devin ai noștri doar pentru nepotul ei, dar sufletul și bunătatea rămân tot ale ei, pe porții? Nu e vorba de mâncare: pot cumpăra orice. E vorba de atitudine.
Seara m-a sunat veselă, bucuroasă că Dănuț e mulțumit și s-a ghiftuit, uitând complet că și eu am copii și mi-a fost jenă să recunosc că n-am venit cu nimic mai mult. N-am spus nimic, dar am rămas cu un gol.
Oare voi, ați trecut prin asemenea dublu standard? Când tot ce e mai bun, mai cald, mai de suflet e oferit familiei dintr-o parte, iar de la voi se așteaptă doar să susțineți? Merită să deschid acest subiect? Sau poate pur și simplu exagerez și sunt doar un moș mai scorțos, cum, poate, ar zice ea?
