M-am întâlnit cu o femeie aproape un an, nu am zgârcit banii nici pe ea, nici pe nepotul ei. Dar când am avut rugămintea să-mi pună niște plăcinte la pachet, mi-am aflat brusc locul.
Chelnerul a așezat cu grijă în fața noastră o caserolă de plastic, unde puseseră deja o felie aproape neatinsă de tort de ciocolată. Mariana, vizibil mulțumită, a tras cutia lângă ea. Stăteam într-o cafenea cochetă din centrul Chișinăului, în jur cânta încet o muzică, dar în mine se aduna încet un fel de iritare mocnită.
Suntem împreună de aproape un an. Eu am cincizeci și opt de ani, ea cincizeci și patru. Ambii trecuți prin căsnicii, divorțuri, copii mari, și, desigur, nepoți. Eu am doi un băiat și o fată. Ea îl are pe Vladislav, dragostea ei cea mare, nepot de șase ani, pe care l-am văzut doar de două ori în trecere, dar despre care știu probabil mai mult decât despre analizele mele.
Mariana a pus cutia în poșetă și mi-a zâmbit cu acea blândețe care m-a făcut cândva să-mi pierd capul.
Vladislav adoră tot ce e cu ciocolată, spuse ea. Iar eu m-am săturat, nici nu-mi mai trebuie. Păcat să se irosească, nu-i așa?
Am dat din cap fără să spun nimic, l-am chemat pe chelner și am achitat nota evident, intrau și tortul, și cafeaua mea, și salata ei. Banii nu erau o problemă n-o să dau faliment de la un tort. Nu suma era importantă, ci sistemul care, fără să-mi dau seama, se instalase în ultimele luni. M-am prefăcut mereu că nu observ nimic, dând totul pe seama dragostei de bunică. La orice ieșire de obicei pe banii mei Mariana băga la ea în geantă orice rest, ca să-l bucure pe scumpul ei nepot.
Primul semnal de alarmă a venit acum trei luni, când am mers la cinema la o premieră. Am cumpărat bilete, ne-am dus la bar, iar Mariana a cerut cea mai mare găleată de popcorn cu caramel și o Cola.
Atunci m-am mirat ea, de obicei, are grijă de siluetă și nu mănâncă dulciuri. Am crezut că vrea și ea să se răsfețe la film. Ne-am așezat, s-a stins lumina. Am întins mâna spre popcorn, am luat câteva boabe. Mariana ținea găleata pe genunchi, acoperită cu capac, pe care l-a cerut special, și nu a gustat deloc.
De ce nu mănânci? i-am șoptit. E bun!
Of, nu am poftă, a răspuns în șoaptă. Îl duc lui Vladislav. Astă-seară stă la mine, iubește popcorn de la cinema, dar părinții nu-i cumpără des.
Am simțit că mă-nec cu Coca-Cola. Însemna că am cumpărat popcornul, fără să știu, pentru nepotul ei. Mariana a decis asta pentru amândoi. Tot filmul m-am simțit stânjenit: nu puteam mânca în voie, de parcă apăram o comoară. După film am condus-o acasă, ea a coborât fericită cu popcornul, iar eu m-am simțit ca un curier care a plătit și livrarea.
Și nu că ar duce lipsă de bani. Mariana câștigă bine, e o femeie aranjată, cu mașină, cu tot ce-i trebuie.
Însă adevăratul șoc a fost sâmbăta trecută. Mariana m-a invitat la prânz la ea, promițând plăcintele ei faimoase, de care tot povestea. Am venit și eu cu daruri o sticlă de vin bun, fructe, somon afumat voiam ca masa să fie bogată. Casa mirosea fantastic a coptură.
Pe masa din bucătărie trona un lighean acoperit cu prosop. Sub el o grămadă de plăcinte rumene, unse frumos cu ulei. Ne-am așezat, Mariana a turnat ceai și a pus în farfurie vreo cinci plăcinte.
Mănâncă, Ilie, cât sunt calde, îmi zicea cald.
Au ieșit extraordinare. Am mâncat trei cu carne și două cu varză, m-am săturat pe bune, eram vesel. Am stat la povești, am deschis vinul, mă simțeam în sfârșit acasă, cu voie bună.
Mariana, plăcintele tale sunt demențiale, am spus eu rezemat pe spătar. Seara vin copiii la mine, fata aduce și nepoții pentru weekend. Dă-mi te rog niște plăcinte la pachet, să guste și ei. De obicei mănâncă doar de la magazin, fata nu prea gătește.
Aici s-a schimbat totul.
Mariana parcă s-a transformat sub ochii mei zâmbetul a dispărut, chipul s-a înăsprit, s-a adunat în ea însăși.
Of, Ilie a spus cu voce scuzându-se, dar rece. Ți-aș da cu drag, dar nu pot să-ți dau multe. Diseară vine Vladislav, practic pentru el am copt.
S-a ridicat, a luat ligheanul acela mare unde jur că erau cel puțin treizeci de plăcinte a scotocit și mi-a pus într-o punguță transparentă trei bucăți. Două cu varză, una cu carne.
Uite, zice, întinzându-mi pachetul. Să-i servești. Să-i rămână și lui Vladislav la cină.
M-am uitat la pachetul ăla și am simțit cum mi se încălzește obrazul de necaz. Pe masă era o grămadă. Eu abia adusesem vin, fructe, pește. Nu i-am refuzat niciodată nimic. Și ea chiar face economie la trei plăcinte pentru nepoții mei?
Mariana, acolo sunt destule, am încercat eu să zic de bine, deși deja fierbeam înăuntru. Vladislav nu le poate mânca pe toate. Dă-le și alor mei câte două, sunt doi copii.
A strâns din buze, a acoperit ligheanul ca și cum apăra odoare și a spus tăios:
Ilie, eu mi-am calculat ingredientele. I-am promis lui Vladislav plăcinte. Fii înțelegător, nu pot să dau oricui tot ce am făcut. Tu ai mâncat, ți-au plăcut, așa-i? Asta-i pentru nepot.
A numit asta să dau. Ca și cum eram un străin venit să cer de pomană, nu omul alături de care clădește ceva și tocmai îi adusesem delicatesuri.
Cum se întâmplase că, în ordinea ei de priorități, eram sub un copil de șase ani?
După jumătate de oră am plecat, inventând un motiv. Plăcintele alea trei pe scaunul din dreapta, mirosul lor, odată cald și plăcut, acum părea fals, nu-mi mai stârnea poftă, ci ciudă. Am încercat să-mi dau seama ce se petrece în mintea ei, dar concluziile nu erau bune.
Mereu am crezut că într-o relație sănătoasă adulții sunt pe primul loc. Noi doi. Copiii și nepoții sunt importanți, dar după noi. Pentru Mariana nu e așa. Centrul universului ei e Vladislav. El e prioritar, el primește tot ce-i mai bun. Atunci eu cine sunt? Sponsorul comod care plătește cafenea, cinema și popcorn la pachet?
Când plătesc pentru tortul nepotului ei e de la sine, noi suntem familie, deși familie nu e după un an. Când cer și eu niște plăcinte pentru nepoții mei e deja nu pot să dau. Schema e unilaterală. Nepotul ei e privilegiat, ai mei sunt așa, de umplutură. Și nici nu și-a dat seama cât de umilitor a fost să-mi dea la un om în toată firea o pungă minusculă, ascunzând plăcintele sub prosop.
Când am ajuns acasă, nepoții erau deja la mine. Fata mea, obosită după serviciu, despacheta vreo plasă.
Vai, tată, miroase a plăcinte!
Am scos punguța și m-am simțit stânjenit.
Tanti Mariana a trimis, zic eu, evitând privirea fetei. Poftiți!
Plăcintele s-au evaporat în două minute. Normal, erau bune.
Mai ai? mă întrebă nepoțica, linsându-și degetele.
Nu, dragă, nu mai am, am răspuns și am ieșit pe balcon să fumez.
Mă uitam în frig la luminile serii din Chișinău și mă gândeam: pentru ce-mi trebuie toate astea? De ce să țin lângă mine o femeie care consideră banii mei comuni când e vorba de nepotul ei, dar plăcintele ei, tezaur sacru? Nu e mâncarea problema: pot cumpăra orice pentru copiii mei, livrare la ușă dacă vreau. E vorba de atitudine.
Nici nu a înțeles că m-a jignit. Seara m-a sunat, veselă: A venit Vladislav, a mâncat bine, acum stă și se uită la desene. Eu tăceam. Mi-a venit să spun: Și ai mei au întrebat dacă mai am și a trebuit să le spun că nu. Dar nu am spus.
Voi ați pățit ceva de genul ăsta? Când tot ce-i mai bun merge în partea celuilalt, iar de la voi se așteaptă doar să dați? Cum credeți: să deschid subiectul, sau chiar sunt doar cârcotaș la bătrânețe?
