— Am strâns șase luni pentru renovarea asta, am ales fiecare rolă de tapet, iar dumneavoastră ați venit și ați jupuit pereții, pentru că, vezi Doamne, culoarea vi s-a părut de doliu?! Ieșiți imediat din apartamentul meu, până nu vă dau pe scări! — glasul Vioricii i se rupt într-un țipăt asurzitor, strident, care s-a întors ca un ecou de pe pereții mutilați ai fostei sale sufragerii perfecte.
Stătea în ușa camerei, cu degetele încleștate alb de tensiune pe mânerul genții de voiaj. Acum câteva ore plecaseră cu Mihai din pensiunea de la țară, plănuind să petreacă o seară liniștită de duminică în apartamentul lor impecabil, care mirosea a prospețime și a parfum scump de interior. Viorica urcase cu un etaj mai devreme decât soțul, în timp ce el parca mașina în curte, așteptând cu nerăbdare să-și facă o cafea și să se așeze pe canapeaua nouă. Acum, în fața ochilor i se întindea un adevărat câmp de luptă. Tapetul italian exclusivist, de un gri grafit profund mat, pe care-l comandase direct de la fabrică și-l așteptase trei luni întregi, atârna pe pereți în zdrențe jalnice. Pe alocuri, învelișul fusese smuls cu atâta furie, încât se vedea betonul cenușiu, iar pe tencuiala fină, perfect nivelată și scumpă, rămăseseră brazde adânci, urâte, lăsate de o sculă metalică.
— Nu mai țipa la mine, Viorico. Ești stăpâna casei, dar te porți ca o vânzătoare de la piață, — Maricica nu se sinchisise deloc. Nici măcar nu tresărise la strigătul nurorii, doar își strânsese buzele cu dispreț, făcându-le o linie subțire și dură. — Am intrat aici și am înghețat: cum naiba trăiați voi aici? Întuneric de jur împrejur, ca într-un cavou la mort. Fiul meu are muncă grea, el trebuie să vină acasă să-i sară inima de bucurie, nu să cadă în depresie. M-am gândit să vă fac o surpriză, cât nu erați. Am găsit pe balconul meu un smalț excelent, calitate pe veci. Vezi ce luminos a devenit? Parcă a intrat soarele în cameră.
Soacra stătea în mijlocul încăperii, îmbrăcată într-un șorț de bumbac decolorat, cu flori caraghioase de un burgund închis, pus peste bluza ei de ieșit. În mâna dreaptă strângea o rolă veche de vopsit, din care picura leneș, în picături mari, o pastă groasă, bej-deschis, pe parchetul laminat de stejar deschis, scump. Pe peretele din spatele ei, deasupra rămășițelor de flizelină grafit, se înfățișa o pată imensă, vopsită neuniform. Vopseaua ieftină, uleioasă, lucioasă, se așezase în cocoașe dezgustătoare, curgând în bălării lipicioase peste plintele noi, albe. În aer plutea un miros atât de sufocant, de toxic, de solvent acru și de vopsea veche, încât pe Viorica o apucase imediat durerea de tâmple, iar un nod de greață fizică i se urcase în gât.
— Surpriză? — Viorica făcu un pas mecanic înainte. Sub talpa adidasului ei, o baltă de vopsea vărsată făcu un pleoscăit dezgustător. — Ați folosit cheile de rezervă, pe care vi le-am lăsat exclusiv pentru caz de avarie la instalații, ca să intrați aici și să faceți acest vandalism? Vă dați seama că ați distrus materiale de sute de mii de lei? Și asta fără să mai pun la socoteală munca meseriașilor calificați, pe care i-am așteptat la rând șase luni!
— Ce sute de mii, ai înnebunit? — soacra pufni cu aroganță și, demonstrativ, flutură rola prin aer, trimițând o ploaie de stropi bej direct pe brațul canapelei noi, din eco-piele deschisă. — Pentru hârtia aia neagră? V-ați lăsat înșelați în magazin, v-au băgat pe gât un produs de nimic. Oamenii au trăit veacuri în camere luminoase și au ieșit normali. Tu ai făcut aici catacombe. Spune-ți mulțumesc că mi-am încordat spatele bolnav să dezlipesc tapetele alea sumbre. Apropo, abia se țineau, o mârșavă treabă. Eu mă chinui de patru ore, ca să vă fac un aspect decent.
Viorica își mută privirea împietrită într-un colț al sufrageriei. Acolo se îngrămădeau saci negri de construcții, din care ieșeau bucăți mototolite, nemiloase, din visul ei. Alături zăcea o găleată veche de zinc, cu apă murdară de săpun, în care plutea o cârpă cenușie. Lângă ea se afla o spatulă metalică lată, cu bucăți de tapet lipite. Amploarea distrugerilor lovea prin mania metodică. Nu fusese un impuls spontan al unei femei capricioase. Soacra distrusese, metru cu metru, munca altcuiva. Udase pereții cu apă, îi răzălise cu furie cu metalul, smulsese învelișul ca să acopere apoi petele cu acea substanță lucioasă și scârboasă. Fiecare mișcare a rolei fusese pătrunsă de o afirmare agresivă de sine și de un dispreț crud față de noră.
— Ați dezlipit tapetul cu spatula, — Viorica întinse mâna arătând spre perete, simțind cum înăuntrul ei clocotește o ură pură, concentrată, care arde orice altă emoție. — Ați găurit stratul de tencuială fină până la beton. Ați vărsat smalț pe parchetul nou, pe care niciun solvent nu-l va mai putea da jos fără urmă. Ați stricat canapeaua. N-ați făcut confort. Ați venit aici cu gândul să stricați, Maricico. Ați comis o crimă în casa mea.
— Am venit să corectez fanteziile tale de designer! — Maricica își puse mâna liberă în șold, luând o poziție de superioritate absolută, și o privi pe noră drept în ochi. — Gustul tău e o urâțenie curată. Mihai e un om prea moale, nu vrea să se ia de tine, îți suportă mofturile de stilist. Eu sunt mamă, am tot dreptul să fac ordine în viața copilului meu. Azi termin acest perete, mâine mă apuc de al doilea. Și nu ai tu ce să-mi spui în apartamentul fiului meu.
Declarația despre „apartamentul fiului” a fost detonatorul. Viorica și-a amintit limpede cum făcuse nenumărate ture suplimentare în clinică, cum economisiseră cu soțul aspru la orice, renunțaseră la vacanțe și la ieșiri la restaurant, ca să închidă mai repede creditul ipotecar pentru acest apartament cu două camere, trecut pe numele amândurora. Își amintea fiecare noapte de nesomn petrecută alegând textura pereților, ca să absoarbă perfect lumina și să scoată în evidență grafismul mobilei. Iar acum, în fața ei stătea o femeie care nu investise în casa asta nici un ban, nici un strop de trudă, și cu o semeție de nezdruncinat își revendica drepturi asupra proprietății altcuiva, fluturând o sculă de zugrăvit murdară. Tensiunea atinsese un nivel atât de înalt, încât părea că geamurile vor crăpa. Cearta se transforma într-un război total.
— În apartamentul fiului dumneavoastră? — rosti Viorica încet, dar cu o intonație atât de rece, încât păru că temperatura în încăperea înăbușită, îmbâcsită de solvent, a scăzut cu câteva grade. — Vorbiți serios când încercați să mă convingeți că aveți dreptul să-mi distrugeți bunurile doar pentru că l-ați născut pe unul dintre proprietarii acestei locuințe?
Maricica, în loc să se oprească, băgă cu un aer sfidător rola în cutia de tablă ruginită. Pasta groasă, gălbuie-bej, care semăna cu lapte condensat acrit, făcu un pleoscăit, înghițind capătul pufos al rolei. Soacra trase cu putere scula de marginea zimțată a tăvii, scuturând excesul direct pe podea, unde se întindea deja o pată uleioasă ce pătrundea pentru totdeauna în structura parchetului scump.
— Nu mai fii deșteaptă, — aruncă ea fără să se întoarcă, și lipi rola de perete dintr-o singură mișcare, tăind rămășițele nobilei culori grafit cu o dungă grasă, lucioasă. — Bunuri… Ce cuvânt ai născocit. Nu-s bunuri, e o toană. Eu, de fapt, am grijă de psihicul lui Mihai. Uită-te ce ai făcut! Pereți negri, plinte albe — asta e o criptă, o criptă cu muzică! Cum să trăiești așa? Cum să crești copii? Un copil într-un astfel de decor devine bâlbâit sau psihopat. Bejul e clasic, e căldură, e vatră. Acum o să vopsesc tot, o să pun perdele cu volane, aduse de la țară, și o să fie ca la oameni. Luminoasă, dichisită.
Viorica privea spectacolul și i se întuneca în ochi. Simțea fizic cum i se rupe înăuntru o sârmă subțire a stăpânirii de sine. Nu era vorba doar de bani, deși paguba, după cele mai modeste calcule, depășea deja jumătate de milion. Era vorba de plăcerea sadică cu care femeia aceasta distrugea lumea lor. Viorica își aminti cum se certaseră cu Mihai pe nuanțe, cum aplicaseră mostre pe mobilă, cum visaseră la seri cu vin în acea atmosferă stilată, în surdină, de loft. Iar acum atmosfera fusese violată de o cutie de smalț expirat, găsit probabil la gunoi sau în garaj.
— Vă dați seama că „smalțul” ăsta al dumneavoastră se usucă trei zile și miroase atât de rău, încât nu poți sta fără mască? — glasul Vioricii tremura de furie reținută. — Ați otrăvit aerul din apartament. Mobila, textilele, hainele din dulapuri — totul se va îmbiba cu mirosul ăsta. Nu doar pereții ați stricat, ați făcut locuința nelocuibilă!
— Of, ce ființă pretențioasă! — pufni disprețuitor Maricica, continuând să întindă vopseaua cu mișcări haotice, lăsând pete și cocoloașe grase. — Toată viața am vopsit cu smalț și n-a murit nimeni. Deschizi geamul și se duce. În schimb, se spală bine. Freacă cu o cârpă și e curat. Tapetul ăsta al tău de hârtie e un adunător de praf. Te atingi de el și se pătează. Am dat cu unghia și s-a făcut fărâme, ca hârtia igienică. Pfui, scârbă! Și pentru asta ați plătit bani? Te-au păcălit, dragă, iar tu ai stat cu urechile ciulite.
Viorica se apropie de perete, având grijă să nu calce în bălțile de vopsea, și văzu ceea ce ascunseseră zdrențele de tapet. Tencuiala nu era doar jupuită — era zgâriată cu ceva ascuțit, ca de gheare de animal. Soacra nu încercase să dezlipească învelișul cu grijă. Îl rupsese cu tot cu carne, lăsând brazde adânci în suprafața perfect nivelată. Nu fusese o tentativă de renovare. Fusese o execuție. O execuție a gustului urât de noră, o execuție a alegerii ei, a prezenței ei în viața fiului.
— Ăsta e flizelină textilă italiană, — rosti încet Viorica, cernând fiecare cuvânt. — Un sul costă douăzeci și două de mii de lei. Aici au fost douăsprezece suluri. Plus pregătirea pereților pentru vopsit, pe care ați distrus-o cu spatula. Plus munca meseriașilor. Plus parchetul nou, pe care l-ați umplut cu ulei. Vă aflați în mijlocul unei pagube care valorează cât căsuța dumneavoastră de la țară, Maricico. Și o să plătiți pentru asta. Nu știu cum, dar o să dați înapoi fiecare bănuț.
Soacra se opri brusc. Rola îngheță pe perete. Se întoarse încet, iar pe fața ei, acoperită de picături fine de sudoare și pete de vopsea, se citi un amestec de uimire sinceră și ură.
— Ai înnebunit? — șuieră ea, strângând ochii. — Să ceri bani de la mamă? Pentru că am făcut ordine? Ar trebui să-mi sari în gât de recunoștință! Nu mi-am cruțat mâinile, mi-am stricat manichiura, ca să vă ajut. Iar tu îmi dai cu socoteli? Făptură meschină. Am știut eu mereu că de la Mihai nu voiai decât bani. Uite, ți-a ieșit acum adevărata față. Pentru niște zdrențe pe pereți, ești gata să-ți bagi mama în groapă de datorii.
— Nu-mi sunteți mamă, — tăie Viorica. — Sunteți o vandală care a pătruns într-o casă străină. Ați distrus munca a zeci de oameni. Ați stricat ceea ce nu vă privea deloc. Uitați-vă la canapea! Uitați-vă!
Viorica arătă cu degetul spre canapeaua unghiulară scumpă. Pe capitonajul deschis, pe care-l păziseră cu atâta grijă, acum se întindea o ploaie de stropi mici, galbeni. Soacra fluturase rola atât de activ, încât împroșcase totul pe o rază de doi metri.
— Coși o pernuță, acoperi, — făcu un gest de lehamite Maricica, întorcându-se la treabă. — Nu e mare pierdere. În schimb, pereții sunt acum omenoși. Că intri și-ți vine să urli. Uite, mă uit și mă gândesc: poate ar fi bine să vopsiți și bucătăria? Și acolo e un fel de întuneric cenușiu, ca într-o sală de operație. Mai am o jumătate de cutie de smalț verde, vesel, ca iarba.
Lui Viorica i se tăie răsuflarea. Își imagină bucătăria — fronturi mate, blat de piatră, electrocasnice încorporate — și femeia asta cu o cutie de vopsea verde otrăvitor. Era dincolo de bine și de rău. Semăna cu invazia barbarilor la Roma. Soacra nu doar că nu înțelegea ce face, ci se delăsa cu nepedepsire, ascunsă după statutul sfânt de „mamă” și „ajutoare”.
— Dacă nu lăsați rola imediat, eu… — Viorica rămase fără cuvinte, năbușită de neputință. Știa că fizic nu va putea da afară o femeie atât de masivă și puternică, intrată în febra distrugerii.
— Ce faci? — Maricica se întoarse cu tot corpul, își puse mâinile în șolduri, iar rola se legănă amenințător în mâna ei. — Mă lovești? Haide. Lovește o bătrână. Vine Mihai, îi arăt vânătăile. Să vedem pe cine alege: pe nevasta isterică, care se repede la oameni din cauza unor tapete, sau pe mama care a vrut să vă facă un culcuș. Tu, Viorico, ești rea. Goală pe dinăuntru, ca pereții tăi cenușii. Nici căldură, nici respect în tine. Eu vopsesc și simt cum iese răutatea din colțuri. Eu îți acopăr aura ta neagră.
Viorica privea fața aceea triumfătoare, strâmbată de o grimasă de mânie dreaptă, și înțelegea: dialogul era imposibil. În fața ei stătea un om care trăia în propria realitate distorsionată, unde smalțul bej peste tapetul de designer era un bine, iar distrugerea proprietății altuia — un act de iubire maternă. În acea realitate, Viorica era dușmanul, invadatorul pe care trebuia să-l alunge, să-l curețe, să-l acopere cu smalț ieftin.
Deodată, ușa de la intrare scoase un zgomot greu, sigur. Viorica tresări.
— Mihai? — strigă ea, fără să-și ia ochii de la soacră, care la auzul ușii se schimbase la față imediat.
Maricica se aplecă imediat, prefăcându-se sfârșită de oboseală. Își duse teatral mâna la șale, iar pe chip, în loc de agresivitate, apăru o expresie de virtute martirică.
— Of, a venit băiatul… — începu să se vaiete, intenționat cu voce tare, ca să fie auzită în coridor. — Și eu, Mihaielule, vă pregătesc o surpriză, mă străduiesc, nu mă cruț… Iar Viorica țipă, se ceartă, aproape că m-a lovit…
Viorica îngheță. Știa ce urma. Soacra avea să-și joace teatrul, să facă presiune pe milă, să se arate victimă. Iar Mihai, care încercase mereu să netezească lucrurile, avea să ajungă în epicentrul nebuniei. Dar de data asta Viorica nu avea de gând să tacă. De data asta nu mai erau compromisuri. Se uită la peretele mutilat, pe care vopseaua bej se prelingea încet în jos, formând bălării urâte, ca niște răni purulente, și înțelese: ăsta era sfârșitul. Ori el o dădea pe soacră afară, ori căsnicia lor se sfârșea acolo, printre mirosul de solvent și ruinele visului neîmplinit.
— Ce naiba se întâmplă aici și de unde vine duhoarea asta insuportabilă pe toată scara? — glasul lui Mihai îi smulse pe femei din confruntarea dură. Păși în sufragerie direct cu pantofii de stradă, trăgându-și pe fugă geaca ușoară, dar rămase cu ea în mâini, încremenit de tabloul deschis în fața lui.
Aerul din cameră era atât de impregnat de aburii toxici ai solventului ieftin și ai smalțului vechi, încât te lovea imediat la ochi. Mihai își plimba privirea uluită de la soție, încremenită într-o poziție de furie absolută, de nezdruncinat, la mamă, îmbrăcată în șorțul acela caraghios de un burgund închis, pus peste bluza de ieșit. În mâna ei, Maricica strângea cu putere rola de vopsit, din care continua să picure pasta groasă gălbuie-bej pe parchetul scump. Apoi privirea i se mută pe perete. Același perete pe care-l pregătiseră cu Viorica cu atâta grijă, îl nivela seră și-l tapetaseră cu flizelină italiană de un grafit profund. Acum semăna cu o carcasă jupuită de viu. Tapetul atârna în zdrențe jalnice, dezvelind tencuiala zgâriată cu scule metalice și betonul cenușiu. Peste acea splendoare barbară, fuseseră întinse, în dungi strâmbe și grase, vopseaua lucioasă.
— Noi facem renovarea la bun sfârșit! — Maricica își schimbă imediat tonul agresiv într-unul mieroasă-binevoitoare, întinzând scula murdară în față ca pe un trofeu de onoare. — M-am gândit să vă fac o sufragerie luminoasă. Că stai în vizuina asta neagră, nu vezi lumina zilei. Vii după ture obosit, și pereții negri te apasă din toate părțile. Am găsit pe balcon un smalț excelent, acum vopsesc tot frumos, o să fie proaspăt și vesel. Iar Viorica se ceartă, țipă la mine. Îți închipui? S-a năpustit pe un om bătrân din cauza unei hârtii pe pereți! Eu mă străduiesc pentru voi, îmi rup spatele, iar ea mă dă afară din casă.
Mihai făcu un pas încet înainte. Sub talpa pantofului, o baltă de smalț vărsat făcu un pleoscăit umed. Se apropie de perete, ignorând că-și strică încălțămintea. Trecu mâna pe suprafața jupuită. Sub degete i se fărâmița tencuiala mutilată, ale cărei bucăți cădeau pe podea, amestecându-se cu apa murdară și vopseaua. Își aminti cum amândoi, după muncă, seri la rând, amorsaseră peretele, cum se bucuraseră de fiecare centimetru neted. Și acum toată acea muncă imensă fusese transformată într-o parodie murdară și dezgustătoare de renovare. Se uită la sacii de gunoi din colț, din care ieșeau bucăți mototolite din învelișul lor exclusivist, apoi la canapeaua nouă din eco-piele deschisă, al cărei spătar era generos presărat cu stropi galbeni.
— Minte, Mihai, — rosti Viorica cu un glas neted, metalic, fără să-și ia privirea dură de la soacră. — Tapetul era lipit ca lumea. Ea l-a înmuiat intenționat cu apă din găleată și l-a dezlipit cu furie cu o spatulă metalică lată, găurind stratul de tencuială fină până la bază. Uită-te la brazdele astea adânci. A vărsat smalț uleios agresiv pe parchetul nostru nou, care s-a întrupat deja în îmbinări. Uită-te la canapeaua stricată. A deschis apartamentul cu cheile tale de rezervă, cât am fost plecați la țară, și a făcut aici un pogrom în toată regula. Paguba e colosală. A distrus conștient și metodic tot ce am investit în ultimele șase luni.
— Ce bani, Mihaielule?! — scânci Maricica, simțind că fiul nu se grăbește să se bucure de surpriză, și trecu imediat la atac. — Femeia asta te-a fermecat, te-a făcut să cumperi grozăvia asta sumbră pe bani nebuni! V-ați lăsat înșelați în magazin! Că se desprindeau ușor, o mârșavă treabă. Eu vă fac un bine, curăț murdăria asta. Bejul e la modă dintotdeauna, calmează sistemul nervos. Eu m-am chinuit patru ore fără odihnă, am dezlipit coșmarul ăsta, am respirat praf, ca să poți tu să te odihnești comod în apartamentul tău! Iar ea mă face hoață! Am tot dreptul să vin la băiatul meu. Tu ești înscris aici, e locuința ta! Nu-i dau voie să-mi spună ce să fac în casa ta!
Mihai stătea tăcut, digerând cele auzite. Se uita la fața înroșită de efort și de ură a mamei și pentru prima dată în viață o vedea cu o claritate absolută, fără vălul obișnuit al atașamentului filial. Iluziile se prăbușeau cu un zgomot asurzitor. Nu vedea o femeie grijulie, care-i voia binele copilului. În fața lui stătea un om agresiv, crud, care săvârșise un act de vandalism din invidie pură și din dorința de a-și demonstra puterea necondiționată. Vopseaua bej nu fusese o încercare de a crea un cămin. Fusese o armă, aleasă special pentru a o umili pe Viorica, a-i călca în picioare gustul, a-i distruge munca și a-și revendica teritoriul asupra spațiului lor comun. Maricica cheltuise ore de muncă fizică grea nu pentru ajutor, ci pentru distrugere.
— Cheile le-am dat eu, — rosti Mihai, cernând fiecare cuvânt. Glasul îi suna surd, dar cu o tărie atât de rece, încât soacra făcu involuntar un pas înapoi, aproape poticnindu-se de găleata cu apă murdară. — Le-am dat exclusiv pentru cazuri neprevăzute. Pentru caz de spargere a țevii sau de incendiu. Nu ți-am dat voie să vii aici cu găleată, spatulă și vopsea puturoasă, să ne dărâmi casa.
— Să dărâm?! — Maricica ridică indignată mâna liberă, împroșcând vopseaua de pe rolă în toate părțile. — Eu fac ordine aici! Nevasta ta a transformat apartamentul într-o peșteră sumbră! Tu ești orb de tot sub influența ei! Eu te scap de întunericul ăsta! Culoarea neagră apasă pe psihic, de la ea încep oamenii să se îmbolnăvească! Bejul…
— Taci, — o întrerupse brutal Mihai. Niciun strigăt, nicio emoție în plus — doar un ordin dur, fără compromis, care o făcu pe Maricica să se oprească imediat și să-și închidă gura. — Doar taci și uită-te în jur. Uită-te în ce ai prefăcut sufrageria noastră. Noi, cu Viorica, am ales tapetul ăsta împreună. Mie îmi place culoarea asta. Mie îmi place designul. Am investit aici banii noștri munciți și timpul nostru. Iar tu ai adus aici o cutie din cea mai ieftină, mai otrăvitoare mizerie și ai turnat-o peste strădania noastră. Din pură răutate. Din dorința obsesivă de a demonstra că tu ești stăpâna aici și poți distruge nepedepsită bunurile altora.
— Așa? Eu din răutate am făcut asta! — fața soacrei se acoperi de pete roșii urâte, strânse coada rolei în ambele mâini, ca și cum s-ar fi pregătit de un atac fizic asupra peretelui stricat. — Am cărat smalțul ăsta pe mine prin tot orașul cu autobuzul, ca să vă ajut, iar voi mă insultați! Niste egoiști nerecunoscători! Niciun respect pentru bătrâni! O să vopsesc până la capăt, nu las peretele așa! O să-mi mulțumiți când o să vedeți cât e de luminos și de spațios! Termin peretele chiar acum, și nimeni nu mă oprește!
Făcu un salt brusc, agresiv, spre suprafața distrusă, intenționând să tragă o nouă dungă grasă peste rămășițele flizelinei grafit, dar Mihai fu mai rapid. Păși în calea ei, fără să țină seama de vopseaua groasă care pârâia sub pantofii de stradă, și îi prinse încheietura cu o forță de nezdruncinat. Degetele i se strânseră pe mâna mamei cu o putere atât de neînduplecată, încât ea scoase un țipăt scurt de surprindere și de durere fizică. Rola îi alunecă din degetele slăbite și căzu pe parchetul stricat cu un plescăit surd, împroșcând în jur resturile de smalț bej. Gradul scandalului atinsese apogeul absolut, trecând într-o fază de confruntare deschisă și ireversibilă. Aerul din camera otrăvită de aburii solventului devenise atât de dens și greu, încât părea că poate fi tăiat cu cuțitul. Înapoi nu mai era cale.
— Dă-mi drumul la mână, Mihai, mă doare! Ai înnebunit de tot din cauza scorpiei asteia? — Maricica încercă să se smulgă, dar degetele fiului țineau încheietura ca într-o menghină, nepermițându-i să mai atingă peretele. — Ridici mâna asupra mamei? Pentru ce? Pentru mazga aia neagră pe care am vrut s-o dau jos? O să-mi mulțumești când te vei trezi într-o cameră normală, luminoasă!
Mihai își desfăcu încet degetele, iar mâna mamei atârnă neputincioasă. O privea cum ai privi un străin periculos. În privirea lui nu mai era niciun strop de milă, doar o conștientizare rece, cristalizată, a ceea ce se întâmplase. Pe podea, chiar la picioarele lui, se întindea o baltă grasă de vopsea bej, în care căzuse rola. Se prelingea încet în îmbinările parchetului, deformând pentru totdeauna lemnul scump.
— Nu pleci de aici, mamă, până nu-mi dai cheile. Acum. Scoate-le din geantă și pune-le pe pervazul ăsta stricat, — glasul lui Mihai era înfricoșător de calm. Nu avea nici tremur, nici îndoială. Era glasul unui om care tocmai tăiase o bucată din viața lui, devenită cangrenată.
— Ce chei? Ce, îți gonești mama din casă? — Maricica încercă să prefacă indignarea, dar sub privirea de gheață a fiului, încrederea începu să crape. Își potrivi șorțul pătat de vopsea și făcu un pas înapoi, mai aproape de ieșire. — Eu sunt stăpâna aici, nu mai puțin decât târfa asta a ta… Eu te-am crescut, am dreptul să vin și să fac ordine, dacă tu nu te descurci! Uită-te la ea, stă și tace, se bucură că ne certăm! Ea te-a întors împotriva mea, ea ți-a băgat în cap că cripta asta e frumusețe!
— Ai distrus rezultatul a șase luni de muncă. Ai intrat în apartamentul nostru fără invitație și ai făcut pogrom, — Mihai făcu un pas spre ea, forțând-o să se retragă în coridor. — Ai stricat materiale, mobilă, parchet. Ai otrăvit aerul cu chimicalele astea. Și mai ai tupeul să vorbești de drepturi? Singurul tău drept acum e să ieși afară și să nu mai calci niciodată pragul. Cheile. Pe masă. Repede.
Maricica băgă mâna în buzunarul șorțului și aruncă cu putere cheile pe comoda din hol. Cheile izbiră suprafața cu un zgomot metalic, lăsând o zgârietură adâncă. Fața i se strâmbă de o ură neputincioasă; masca de „mamă grijulie” căzuse cu totul, dezvăluind firea adevărată — autoritară, egoistă și crudă față de sentimentele altora.
— Înghite-ți cheile! — scuipă ea, dând jos șorțul murdar și aruncându-l pe podea, în grămada de moloz. — Trăiți în mormântul vostru, dacă vă place! O să vă sufocați în întunericul ăsta, o să vă aduceți aminte de mama, dar o să fie prea târziu. Nici un strop de recunoștință pentru tot ce am făcut pentru voi. Am venit, mi-am rupt spatele, am adus cel mai bun smalț… Să vă ia dracu cu renovarea voastră!
Viorica stătuse tot timpul lângă fereastră, cu brațele încrucișate la piept. Nu rostise niciun cuvânt de când intrase Mihai. Nu avea nevoie să spună nimic — acțiunile soțului vorbeau de la sine. Văzuse cum o împinsese metodic pe mamă din spațiul lor, cum acoperise fizic camera mutilată.
— Încă nu e totul, — Mihai îi bară drumul spre ușă, când ea întinse deja mâna după clanță. — Acuma pleci, dar mâine îți trimit devizul. Fiecare fâșie de tapet stricată, fiecare centimetru de tencuială distrusă, parchetul care va trebui înlocuit în toată sufrageria, curățarea canapelei și igienizarea. Îmi vei da înapoi fiecare bănuț. Nu-mi pasă de unde faci rost de bani — de pe carnetul de economii sau vinzi căsuța de la țară. Dar plătești „surpriza” asta integral.
— Ai înnebunit? — Maricica rămase fără suflare de atâta tupeu. — Să ceri bani de la mamă? Fac plângere la poliție! Le spun tuturor ce fel de fiu am crescut! Nici un leu nu primești de la mine, ce-ai crezut? Să mai și plătesc pentru ajutor?
— Nu ai ajutat. Ai comis un act de vandalism, — Mihai deschise ușa și îi arătă mamei casa scării. — Dacă banii nu ajung într-o lună, voi găsi o modalitate să-i iau. Și nu mai suna. Nu mai veni aici. Pentru noi nu mai exiști, până nu se acoperă toată paguba. Și acum — afară.
Soacra mai încercă să strige ceva, glasul îi venea de pe scară, amestecat cu tropăitul greu al pașilor pe trepte. Împroșca blesteme, invoca pedepse cerești, dar Mihai trânti pur și simplu ușa, tăind șuvoiul urii. În apartament se așternu o atmosferă grea, lipicioasă, pătrunsă de mirosul de smalț ieftin.
Mihai se întoarse în sufragerie și se opri în mijlocul ruinelor. Se uită la Viorica, care stătea în continuare lângă fereastră. Umerii i se lăsară, pe față i se citea o oboseală infinită de om care tocmai trecuse printr-o operație chirurgicală grea fără anestezie. Își plimbă privirea pe pereți: tapetul grafit atârnând în zdrențe și mâzgălitura aia dezgustătoare de bej, care acum părea o pată de rușine pe casa lor.
— Mâine chem echipa, — spuse el încet, fără să se uite la soție. — Dăm totul jos până la beton. Scoatem mirosul, aruncăm parchetul. Facem totul din nou, Viorico. Și mai bine decât a fost.
Viorica se apropie de el și-i puse mâna pe umăr. Degetele simțiră cât de încordat era, ca o coardă întinsă. Se uită la perete, unde sub stratul de vopsea urâtă se mai ghicea intenția lor inițială. Nu era doar o cameră. Era primul lor proiect comun adevărat, refugiul lor, pe care-l profanase în cel mai brutal și cinic mod.
— Nu dă banii înapoi, Mihai, — rosti Viorica, privind petele de vopsea de pe podea. — O știi. Mai curând se omoară decât să-și recunoască vina.
— Îi dă, — Mihai ridică privirea, iar în ochi îi scânteie din nou același foc rece care o făcuse pe mama lui să tacă. — Are terenul ăla la țară, pe care-l iubește atât de mult. Îl va vinde, dacă va fi nevoie. N-am glumit. N-o las să intre cu nepedeapsă în viața noastră și să distrugă ce am clădit. Asta a fost ultima dată când a călcat pragul casei asteia. Gata cu „chei de rezervă” și cu compromisuri.
Se duse la perete și smulse cu putere o altă bucată de tapet, care scăpase cu mirare de raidul Maricicăi. Dedu se văzu suprafața cenușie, rece, a tencuielii. Mihai mototoli hârtia în pumn și o aruncă în sacul de construcții.
— Nu mai calcă aici, — repetă, și sună ca o sentință definitivă. — Nici dacă stă în genunchi la ușă.
Viorica dădu din cap. Știa că scandalul acesta le schimbase familia pentru totdeauna. Între ei și Maricica se întinsese acum nu doar o prăpastie — ci un pământ ars, acoperit de smalț bej toxic. Și niciun fel de scuze, nicio încercare de împăcare în viitor nu vor putea ascunde brazdele adânci pe care soacra le lăsase cu spatula nu doar pe pereți, ci și în sufletele lor.
Stăteau în mijlocul sufrageriei devastate, înconjurați de mirosul de solvent și de zdrențele visului lor. În față erau săptămâni de renovare, cheltuieli uriașe și discuții grele, dar un lucru era sigur: casa aceasta aparținea acum numai lor. Și nimeni, nici cea mai „grijulie” mamă, nu va mai îndrăzni să le dicteze de ce culoare trebuie să fie viața lor. Scandalul se încheiase cu o victorie totală, necondiționată, a bunului simț asupra tiraniei rudeniei, dar prețul acestei victorii era scris cu smalț bej pe pereții de grafit ai memoriei lor.
