— Am strâns șase luni pentru renovarea asta, am ales fiecare rolă, iar tu ai intrat și ai jupuit tapetul pentru că, vezi tu, ți s-a părut de doliu?! Dispari imediat din apartamentul meu, până nu te dau pe scări! — vocea Anei s-a rupt într-un țipăt asurzitor, străpungător, care s-a lovit de pereții mutilați ai fostei sale sufragerii perfecte.
Stătea în prag, cu degetele albe de tensiune încleștate pe mânerul genții de călătorie. Cu câteva ore în urmă, ea și Andrei plecaseră de la pensiunea de la munte, plănuind o seară de duminică liniștită în apartamentul lor imaculat, care mirosea a prospețime și a parfum scump de interior. Ana urcase cu puțin înaintea soțului, în timp ce el parca mașina în curte, așteptând cu nerăbdare să-și facă o cafea și să se așeze pe canapeaua nouă. Acum, în fața ochilor i se întindea un adevărat câmp de luptă. Tapetul italian exclusivist, de un gri antracit mat, pe care îl comandase direct de la fabrică și îl așteptase trei luni lungi, atârna în zdrențe jalnice. Pe alocuri, stratul fusese smuls cu atâta furie, încât se vedea betonul cenușiu, iar pe șpaclu scump perfect nivelat rămăseseră șanțuri adânci și urâte de la unealta metalică.
— Nu mai țipa la mine, Ană. Ești stăpâna casei, dar te comporți ca o piațăreasă, — Elena nu se tulburase deloc. Nici măcar nu tresărise la strigătul nurorii, doar își trase buzele cu dispreț, prefăcându-le într-o linie subțire și dură. — Am intrat aici și am rămas înmărmurită: cum naiba trăiați voi aici? Întuneric de jur împrejur, ca într-un cavou. Fiul meu are o muncă grea, trebuie să vină acasă și să-i sară inima de bucurie, nu să cadă în depresie. M-am gândit să vă fac o surpriză, cât sunteți plecați. Am găsit pe logie o vopsea extraordinară, calitate de veacuri. Vezi cât de spațios s-a făcut? De parcă a intrat soarele în cameră.
Soacra stătea în mijlocul încăperii, îmbrăcată într-un șorț decolorat, cu un model stângaci de flori roșii, pus peste bluza ei de ieșit. În mâna dreaptă strângea o rolă veche de zugrăvit, de pe care curgea, în picături mari, o pastă groasă, bej, pe parchetul laminat de culoarea stejarului deschis. Pe peretele din spatele ei, chiar deasupra rămășițelor de flizelin gri, se vedea o pată imensă, vopsită neuniform. Vopseaua ieftină, lucioasă, pe bază de ulei, se așezase în denivelări dezgustătoare, formând șiroaie lipicioase pe plintele noi, albe. În aer plutea un miros sufocant, toxic, de solvent acru și vopsea veche de ulei, încât tâmplele Anei începură să pulseze, iar un nod de greață i se urcă în gât.
— Surpriză? — Ana făcu un pas mecanic înainte. Sub talpa adidasului, o baltă de vopsea vărsată pârâi dezgustător. — Ați folosit cheile de rezervă, pe care vi le-am lăsat exclusiv pentru caz de avarie în instalații, ca să intrați aici și să faceți acest vandalism? Înțelegeți că ați distrus materiale de sute de mii de lei? Și asta fără să mai pun munca meseriașilor calificați, pe care i-am așteptat la rând șase luni!
— Ce sute de mii, ți-ai pierdut mințile? — soacra pufni cu aroganță și, demonstrativ, flutură rola în aer, trimițând o pulverizare de stropi bej direct pe brațul canapelei noi din ecopiele deschisă. — Pentru hârtia asta neagră? V-au păcălit la magazin, v-au vândut marfă de proastă calitate. Oamenii de veacuri au trăit în camere luminoase și au ieșit normali. Tu ai făcut aici catacombe. Spune mulțumesc că mi-am chinut spatele bolnav să jupoi tapetele astea mohorâte. Abia se țineau, o muncă de mântuială. De patru ore mă zbat aici, în sudoarea frunții, ca să vă fac un aspect normal.
Ana își mută privirea înghețată într-un colț al sufrageriei. Acolo se aflau grămezi de saci negri de construcție, din care ieșeau bucăți mototolite, fără milă mutilate, din visul ei. Alături zăcea o găleată veche zincată, cu apă murdară de săpun, în care plutea o cârpă cenușie de podea. Lângă ea, o spatulă metalică lată, cu bucăți de tapet lipite. Amploarea distrugerilor impresiona prin caracterul lor maniacal și țintit. Nu era un impuls spontan al unei femei capricioase. Soacra distrusese metodic, metru cu metru, munca altcuiva. Udase intenționat pereții cu apă, îi curățase cu ferocitate cu metalul, smulsese stratul, ca apoi să acopere golurile cu acea substanță lucioasă dezgustătoare. Fiecare mișcare a rolei ei era impregnată de o afirmare agresivă și de un dispreț crud față de noră.
— Le-ați jupuit cu spatula, — Ana întinse mâna, arătând spre perete, simțind cum înăuntru clocotește o ură pură, concentrată, care arde orice altă emoție. — Ați perforat stratul de tencuială de finisare până la beton. Ați inundat parchetul nou și scump cu smalț pe care niciun solvent nu-l va mai putea scoate fără urmă. Ați stricat canapeaua. Nu ați creat confort. Ați venit aici intenționat să faceți rău, Elenă. Ați comis o crimă în casa mea.
— Am venit să repar extravagantele tale de designer! — Elena își puse mâna liberă în șold, adoptând o postură de superioritate absolută și privind-o pe noră drept în ochi. — Gustul tău este urâțenie curată. Andrei este un om prea blând, nu vrea să se certe cu tine, suportă mofturile tale de stilist. Dar eu sunt mamă, am tot dreptul să fac ordine în viața copilului meu. Azi termin acest perete, mâine mă apuc de următorul. Și tu nu ai ce să-mi spui în apartamentul fiului meu.
Declarația despre „apartamentul fiului” a fost detonatorul. Ana și-a amintit clar cum făcuse ture suplimentare de gardă la clinică, cum ea și soțul ei economisiseră drastic la orice, renunțând la concedii și la restaurante, pentru a achita mai repede ipoteca pentru acest apartament cu două camere, trecut pe numele amândurora. Și-a adus aminte de fiecare noapte nedormită în care alesese textura pereților, pentru ca aceștia să absoarbă perfect lumina și să pună în valoare geometria mobilei. Acum, în fața ei stătea o femeie care nu investise niciun ban, nicio picătură de muncă în această casă, și care, cu o aroganță de nezdruncinat, își revendica drepturi asupra proprietății altcuiva, fluturând o rolă murdară. Temperatura tensiunii atinsese un nivel atât de înalt, încât părea că geamurile vor începe să crape. Cearta se transforma într-un război în toată regula, un război al anihilării.
— În apartamentul fiului dumneavoastră? — rosti Ana încet, dar cu o intonație atât de rece, încât temperatura din camera încărcată de vaporii de solvent păru să scadă cu câteva grade. — Încercați acum să mă convingeți că aveți dreptul să-mi distrugeți bunurile doar pentru că l-ați născut pe unul dintre proprietarii acestei locuințe?
Elena, în loc să se oprească, cu un aer de provocare, înmuie rola în cutia de tablă ruginită. Pasta groasă, gălbuie-bej, care amintea de laptele condensat acrit, pârâi, înghițind capătul pufos. Soacra trase rola cu putere pe marginea zimțată a tăvii, scuturând surplusul direct pe podea, unde se întindea deja o pată unsuroasă ce pătrundea pentru totdeauna în structura parchetului scump.
— Nu mai fi deșteaptă aici, — aruncă ea, fără să se întoarcă, și lipi rola de perete cu o mișcare bruscă, tăind rămășițele grafitului nobil cu o dungă unsuroasă și lucioasă. — Bunuri… ce cuvânt ai găsit. Nu sunt bunuri, sunt mofturi. Eu, între timp, mă gândesc la psihicul lui Andrei. Uite ce ai făcut! Pereți negri, plinte albe – asta e un sicriu, un sicriu cu muzică! Cum să trăiești așa? Cum să crești copii? Un copil într-un astfel de decor o să devină bâlbâit sau maniac. Bejul e clasic, e căldură, e vatră. Acum o să vopsesc tot, o să pun perdele cu volane pe care le-am adus de la cabană și o să fie ca la oameni. Luminos, dichisit.
Ana privea spectacolul și i se făcea întuneric în fața ochilor. Simțea fizic cum se rupe în interiorul ei o sforicică subțire a stăpânirii de sine. Nu era vorba doar de bani, deși paguba, după cele mai modeste calcule, depășea deja jumătate de milion. Era vorba de plăcerea sadică cu care această femeie distrugea lumea lor. Ana își aminti cum au discutat cu Andrei nuanțele, cum au aplicat mostre pe mobilă, cum au visat la seri cu vin în acea atmosferă stilată, în surdină, de loft. Și acum, acea atmosferă fusese violată cu o cutie de vopsea de podea expirată, găsită probabil la gunoi sau în garaj.
— Înțelegeți măcar că acest „smalț” al dumneavoastră se usucă trei zile și miroase atât de îngrozitor, încât nu poți sta aici fără mască de protecție? — vocea Anei tremura de furie stăpânită. — Ați otrăvit aerul din apartament. Mobila, textilele, hainele din dulapuri – totul va fi impregnat cu acest miros. Nu doar că ați stricat pereții, ați făcut apartamentul nelocuibil!
— Of, ce mofturoasă s-a găsit! — Elena pufni disprețuitor, continuând să întindă vopseaua cu mișcări haotice, lăsând pete și îngrămădiri unsuroase. — Toată viața am vopsit cu vopsea de ulei și nu a murit nimeni. Deschizi fereastra – se duce. În schimb, se spală bine. Ștergi cu o cârpă – și e curat. Iar tapeturile tale de hârtie adună praful. Le atingi puțin și se pătează. Uite, am împuns cu unghia – și sunt moi, ca hârtia igienică. Ptiu, scârbă! Și pentru asta ați plătit bani? Te-au păcălit, drăguță, iar tu ai stat cu gura căscată.
Ana se apropie de perete, încercând să nu calce în bălțile de vopsea, și văzu ceea ce ascunseseră zdrențele de tapet. Tencuiala nu era doar jupuită – era zgâriată cu ceva ascuțit, ca și cum ar fi fost un animal sălbatic. Soacra nu încercase să îndepărteze stratul cu grijă. Îl smulsese cu tot cu carne, lăsând șanțuri adânci pe suprafața perfect nivelată. Nu era o încercare de renovare. Era o execuție. Execuția gustului urât al nurorii, execuția alegerii ei, execuția prezenței ei în viața fiului.
— Acesta este flizelin textil italian, — spuse Ana încet, bătând fiecare cuvânt. — Rola costă douăzeci și două de mii de lei. Aici au fost douăsprezece role. Plus pregătirea pereților pentru vopsit, pe care ați distrus-o cu spatula. Plus munca meșterilor. Plus parchetul nou, pe care l-ați inundat cu ulei. Acum stați în mijlocul unei pagube care valorează cât cabana dumneavoastră, Elenă. Și veți plăti pentru asta. Nu știu cum, dar veți da înapoi fiecare ban.
Soacra se opri brusc. Rola rămase încremenită pe perete. Se întoarse încet, iar pe fața ei, acoperită de picături mici de sudoare și pete de vopsea, se reflectă un amestec de uimire sinceră și furie.
— Ți-ai pierdut mințile? — șuieră ea, cu ochii îngustați. — Să ceri bani de la mamă? Pentru că am făcut ordine? Tu ar trebui să-mi faci plecăciuni! Nu mi-am cruțat mâinile, mi-am stricat manichiura să vă ajut. Iar tu îmi bagi facturile în ochi? Afurisită materialistă! Știam eu că de la Andrei ți-au trebuit doar banii. Uite, ți-a ieșit adevărata fire. Pentru niște cârpe de pe pereți ești gata să-ți arunci soacra în groapa datoriilor.
— Nu-mi sunteți mamă, — o întrerupse Ana. — Sunteți un vandal care a intrat cu forța în casa altcuiva. Ați distrus munca a zeci de oameni. Ați stricat ceva cu care nu aveați nicio treabă. Uitați-vă la canapea! Uitați-vă la ea!
Ana arătă cu degetul spre canapeaua de colț scumpă. Pe tapițeria deschisă, pe care o păziseră cu atâta grijă, acum se vedea o împrăștiere de stropi mici, galbeni. Soacra fluturase rola atât de energic, încât stropise totul pe o rază de doi metri.
— Îți coși o perniță, acoperi, — Elena dădu din mână, întorcându-se la treaba ei. — Nu e mare pagubă. Măcar pereții sunt acum omenești. Că altfel intram și îmi venea să urlu. Uite, mă uit la ei și mă gândesc: poate să vă vopsiți și bucătăria? Și acolo e un fel de cenușiu întunecat, ca într-o sală de operație. Mai am jumătate de cutie de vopsea verde, una veselă, iarbă.
Lui Ana i se tăie respirația. Își imagină bucătăria – fațade mate, blat de piatră, electrocasnice încorporate – și pe această femeie cu o cutie de vopsea verde otrăvitoare. Era dincolo de bine și de rău. Semăna cu invazia barbarilor în Roma. Soacra nu numai că nu înțelegea ce face, dar se desfăta în nepedeapsa ei, ascunzându-se după statutul sfânt de „mamă” și „ajutoare”.
— Dacă nu puneți imediat rola jos, eu… — Ana se înecă de neputință, fără să găsească cuvinte. Înțelegea că nu o va putea da afară pe această femeie grea, puternică, intrată în frenezia distrugerii.
— Ce faci? — Elena se întoarse cu tot corpul, cu mâinile în șolduri, iar rola se legănă amenințător în mâna ei. — Mă lovești? Hai, lovește o bătrână. Vine Andrei, îi arăt vânătăile. Să vedem pe cine alege: pe nevasta isterică, care se aruncă în oameni din cauza tapetului, sau pe mama care a vrut să facă un loc primitor. Tu, Ană, ești rea. Goală pe dinăuntru, ca pereții tăi gri. Nici o căldură, nici un respect în tine. Eu vopsesc și simt cum iese răutatea din colțuri. Eu acopăr aura ta neagră.
Ana se uita la fața aceea triumfătoare, strâmbată de o grimasă de mânie sfântă, și înțelegea: dialogul era imposibil. În fața ei stătea o ființă care trăia în propria ei realitate răsturnată, unde vopseaua de ulei bej peste tapetul de designer era un bine, iar distrugerea bunurilor altuia – un act de dragoste maternă. În acea realitate, Ana era dușmanul, invadatorul pe care trebuia să-l alunge, să-l otravească, să-l acopere cu smalț ieftin.
Dintr-o dată, ușa de la intrare se trânti. Sunetul era greu, sigur. Ana tresări.
— Andrei? — strigă ea, fără să-și ia ochii de la soacră, care, la auzul ușii deschise, își schimbă instantaneu fața.
Elena se gârbovi imediat, prefăcând o oboseală imensă. Își duse teatral mâna la șale, iar pe fața ei, în loc de agresivitate, apăru o expresie de virtute martirică.
— Of, a venit băiatul… — începu să se vaite, intenționat tare, ca să se audă pe hol. — Eu aici, Andrei al mamei, vă fac o surpriză, mă străduiesc, nu-mi cruț puterile… Iar Ana țipă, înjură, aproape că m-a lovit…
Ana rămase încremenită. Știa ce urmează. Soacra își va începe spectacolul, va face presiuni pe milă, se va da victimă. Iar Andrei, care încercase mereu să netezească lucrurile, va fi în epicentrul nebuniei. Dar de data asta, Ana nu avea de gând să tacă. De data asta, nu va mai fi niciun compromis. Se uită la peretele mutilat, pe care vopseaua bej aluneca încet în jos, formând șiroaie urâte, ca niște răni purulente, și înțelese: acesta era sfârșitul. Ori o dă afară pe ea, ori căsnicia lor se va sfârși chiar aici, printre mirosul de solvent și ruinele visului lor neîmplinit.
— Ce naiba se întâmplă aici și de unde vine mirosul ăsta insuportabil pe toată scara? — vocea lui Andrei le smulse pe femei din confruntarea lor dură. Păși în sufragerie direct cu pantofii de stradă, scoțându-și pe fugă geaca ușoară, dar rămase cu ea în mână, împietrit de priveliștea dezastrului total care i se înfățișa.
Aerul din cameră era atât de impregnat de vaporii toxici ai solventului ieftin și ai smalțului vechi de ulei, încât începea imediat să te ardă la ochi. Andrei își mută privirea uluită de la soție, încremenită într-o postură de furie absolută, de nezdruncinat, la mama sa, îmbrăcată în șorțul acela ridicol, roșu cu flori, peste bluza de ieșit. Elena strângea cu putere rola de zugrăvit, de pe care continua să curgă pe parchetul scump o pastă groasă, gălbuie-bej. Apoi privirea i se opri pe perete. Chiar acel perete pe care el și Ana îl pregătiseră cu atâta grijă, îl nivelaseră și îl tapetaseră cu flizelin italian de culoarea grafitului închis. Acum semăna cu o carcasă jupuită. Tapetul atârna în zdrențe jalnice, lăsând la vedere tencuiala zgâriată cu unealta metalică și betonul cenușiu. Peste această splendoare barbară, fuseseră întinse, în dungi strâmbe și unsuroase, vopseaua lucioasă.
— Noi aducem renovarea la bun sfârșit! — Elena își schimbă instantaneu tonul agresiv într-unul unsuros și binevoitor, întinzând unealta murdară în față, ca pe o cupă de onoare. — M-am gândit să vă fac o sufragerie luminoasă. Că trăiți în bârlogul ăsta negru, nu vedeți lumina zilei. Vii după ture obosite și aici pereții negri, te apasă din toate părțile. Uite, am găsit pe logie o vopsea excelentă, acum o să vopsesc tot neted, o să fie proaspăt și vesel. Iar Ana se ceartă, țipă la mine. Îți închipui, s-a aruncat pe o bătrână din cauza unei hârtii pe pereți! Eu mă străduiesc pentru voi, îmi rup spatele, iar ea mă dă afară din casă.
Andrei făcu un pas încet înainte. Sub talpa bocancului, o baltă de smalț vărsat pârâi umed. Se apropie de perete, ignorând că își strică încălțămintea. Trecu mâna peste suprafața jupuită. Sub degete i se sfărâma spaclul mutilat, bucăți căzând pe podea, amestecându-se cu apa murdară și vopseaua. Își aminti cum el și Ana, seara, după muncă, amorsaseră singuri acest perete, cum se bucuraseră de fiecare centimetru neted. Iar acum, toată acea muncă gigantică fusese prefăcută într-o parodie dezgustătoare și murdară de renovare. Se uită la sacii de gunoi din colț, din care ieșeau bucăți mototolite din tapetul lor exclusivist, apoi își mută privirea pe canapeaua nouă din ecopiele deschisă, al cărei spătar era generos presărat cu stropi mici, galbeni.
— Mincinos, Andrei, — rosti Ana pe un ton egal, metalic, fără să-și ia ochii de la soacră. — Tapetul era lipit solid. A udat intenționat pereții cu apă din găleată și l-a jupuit cu furie cu spatula lată de metal, perforând stratul de tencuială de finisare până la bază. Uită-te la șanțurile astea adânci. A inundat parchetul nostru nou cu smalț de ulei agresiv, care a intrat deja în rosturile laminatului. Uită-te la canapeaua stricată. A deschis apartamentul cu cheile tale de rezervă, cât timp am fost plecați la munte, și a făcut aici un pogrom în toată regula. Paguba este colosală. A distrus conștient și metodic tot ce am investit în ultimele șase luni.
— Ce bani, măi Andrei?! — ţipă Elena, simțind că fiul nu se grăbește să se bucure de surpriză, și trecu imediat la atac. — Te-a dus de nas zdreanța asta, te-a făcut să cumperi oroarea asta mohorâtă pe bani nebuni! V-au păcălit la magazin! Se desprindeau ușor, o muncă de mântuială. Eu vă fac un bine, vă curăț de murdărie. Bejul e la modă întotdeauna, calmează sistemul nervos. De patru ore mă chinui fără pauză, am jupuit coșmarul ăsta, am respirat praf, ca să ai tu confort în apartamentul tău! Iar ea mă face hoață! Am tot dreptul să vin la fiul meu. Tu ești înscris aici, asta e casa ta! Nu-i permit să-mi spună ce să fac în locuința ta!
Andrei stătea tăcut, procesând ceea ce auzea. Se uita la fața roșie de efort și de furie a mamei sale și, pentru prima dată în viață, o vedea cu o claritate absolută, fără vălul obișnuit al atașamentului filial. Iluziile se prăbușeau cu un zgomot asurzitor. Nu vedea o femeie grijulie care dorește binele copilului ei. În fața lui stătea o persoană agresivă, crudă, care comisese un act de vandalism din invidie pură și din dorința de a-și demonstra puterea necondiționată. Vopseaua bej nu era o încercare de a crea confort. Era o armă, aleasă special pentru a o umili pe Ana, pentru a-i călca în picioare gustul, pentru a-i distruge munca și pentru a-și revendica pretențiile teritoriale asupra spațiului lor comun. Elena petrecuse ore de muncă fizică grea nu pentru a ajuta, ci pentru a distruge.
— Cheile le-am dat eu, — rosti Andrei, bătând fiecare cuvânt. Vocea îi suna surd, dar în ea se simțea o duritate atât de rece, încât soacra făcu instinctiv un pas înapoi, aproape împiedicându-se de găleata cu apă murdară. — Le-am dat exclusiv pentru cazuri de forță majoră. Pentru caz de spargere a țevii sau de incendiu. Nu ți-am dat permisiunea să vii aici cu găleată, spatulă și vopsea puturoasă, să ne dărâmi casa.
— Să dărâm?! — Elena flutură indignată mâna liberă, împrăștiind vopseaua de pe rolă în toate părțile. — Eu fac ordine aici! Nevastă-ta a prefăcut apartamentul într-o peșteră mohorâtă! Tu ești orbit de influența ei și nu mai gândești! Eu te scap de întunericul ăsta! Culoarea neagră apasă psihicul, de la ea oamenii se îmbolnăvesc! Bejul…
— Taci, — o întrerupse brusc Andrei. Fără țipăt, fără emoții inutile – doar o comandă dură, fără compromis, care o făcu pe Elena să se oprească instantaneu și să închidă gura. — Doar taci și uită-te în jur. Uită-te în ce ai prefăcut sufrageria noastră. Eu și Ana am ales tapetul ăsta împreună. Îmi place culoarea asta. Îmi place designul ăsta. Am investit aici banii noștri munciți și timpul nostru. Iar tu ai adus aici o cutie din cea mai ieftină și mai otrăvitoare vopsea și ai turnat-o peste strădania noastră. Din pură răutate. Din dorința obsesivă de a demonstra că tu ești stăpâna aici și poți distruge bunurile altora fără pedeapsă.
— Așa! Deci eu, din răutate am făcut totul! — fața soacrei se acoperi de pete roșii urâte, ea strânse coada rolei cu ambele mâini, ca și cum s-ar fi pregătit de un atac fizic asupra peretelui stricat. — Am cărat vopseaua asta pe mine, cu autobuzul, prin tot orașul, ca să vă ajut, iar voi mă insultați! Sunteți niște egoiști nerecunoscători! Niciun respect pentru bătrâni! O să vopsesc totul, orice s-ar întâmpla, nu las peretele așa! O să-mi mulțumiți când o să vedeți cât luminos și spațios s-a făcut! Termin acest perete chiar acum, și nimeni nu are ce să-mi spună!
Făcu un salt brusc, agresiv, spre suprafața stricată, intenționând să tragă o nouă dungă unsuroasă cu rola peste rămășițele de flizelin gri, dar Andrei fu mai rapid. Păși în travers, fără să țină seama de vopseaua groasă care pârâia sub bocancii de stradă, și îi prinse încheietura cu o forță de nezdruncinat. Degetele i se închiser pe mâna mamei cu o putere atât de inflexibilă, încât ea scoase un scurt țipăt de surprindere și durere fizică. Rola alunecă din degetele ei slăbite și căzu pe parchetul stricat cu un zgomot surd, cleios, împrăștiind resturile de smalț bej în jur. Temperatura scandalului atinsese apogeul absolut, trecând într-o confruntare deschisă, ireversibilă. Aerul din camera otrăvită de vaporii de solvent devenise atât de dens și greu, încât părea că poate fi tăiat cu cuțitul. Nu mai exista cale de întoarcere.
— Dă-mi drumul la mână, Andrei, mă doare! Ai înnebunit de-a binelea din cauza scorpiei tale? — Elena încercă să se elibereze, dar degetele fiului o țineau ca într-o menghină, nepermițându-i să mai atingă peretele stricat. — Îți ridici mâna asupra mamei? Pentru ce? Pentru mizeria asta neagră pe care am vrut s-o dau jos? O să-mi mulțumești când te vei trezi într-o cameră normală, luminoasă!
Andrei își desfăcu încet degetele, iar mâna mamei atârnă neputincioasă. Se uita la ea ca și cum ar fi văzut în fața lui un om complet necunoscut, periculos. În privirea lui nu era niciun strop de milă, doar o conștientizare rece, cristalizată, a ceea ce se întâmplase. Pe podea, chiar la picioarele lui, se întindea o baltă unsuroasă de vopsea bej, în care căzuse rola. Se infiltra încet în rosturile parchetului, deformând ireversibil lemnul scump.
— Nu pleci de aici, mamă, până nu îmi dai cheile. Acum. Scoate-le din geantă și pune-le pe pervazul ăsta stricat, — vocea lui Andrei era înfricoșător de calmă. Nu avea nici tremur, nici îndoială. Era vocea unui om care tocmai tăiase o bucată din viața lui, devenită gangrenoasă.
— Ce chei? Îți goniști mama din casă? — Elena încercă să prefacă indignarea, dar sub privirea rece a fiului încrederea ei începea să cedeze. Își ajustă șorțul pătat de vopsea și făcu un pas înapoi, mai departe de Andrei și mai aproape de ieșire. — Eu sunt stăpâna aici, nu mai puțin decât zdreanța ta… Eu te-am crescut, am dreptul să vin și să fac ordine, dacă tu nu ești în stare! Uită-te la ea, stă și tace, se bucură că ne certăm! Ea te-a întors împotriva mea, ea ți-a băgat în cap că mausoleul ăsta e frumos!
— Ai distrus rezultatul muncii unei jumătăți de an. Ai intrat în apartamentul nostru fără invitație și ai făcut un pogrom aici, — Andrei făcu un pas spre ea, silind-o să se dea mai în spate, spre hol. — Ai stricat materiale, mobilă, podeaua. Ai otrăvit aerul cu chimicalele astea. Și mai ai tupeul să vorbești de drepturi? Singurul tău drept acum este să ieși afară și să nu mai calci niciodată pragul ăsta. Cheile. Pe masă. Repede.
Elena băgă mâna în buzunarul șorțului și aruncă cu putere cheile pe măsuța din hol. Cheile izbiră suprafața cu un zgomot metalic, lăsând o zgârietură adâncă. Fața i se strâmbă de furie neputincioasă, masca de „mamă grijulie” alunecase definitiv, dezvăluind adevărata natură – autoritară, egoistă și absolut nemiloasă față de sentimentele altora.
— Înghite-ți cheile! — scuipă ea, dând jos șorțul murdar și aruncându-l direct pe podea, în grămada de moloz. — Trăiți în mormântul vostru, dacă vă place! O să vă sufocați în întunericul ăsta, și o să vă amintiți de mama, dar va fi prea târziu. Niciun strop de recunoștință pentru tot ce am făcut pentru voi. Am venit, mi-am rupt spatele, am adus vopsea de calitate… Mergeți în iad cu renovarea voastră!
Ana stătuse tot timpul lângă fereastră, cu brațele încrucișate. Nu spusese niciun cuvânt de când venise Andrei. Nu avea nevoie să spună nimic – acțiunile soțului vorbeau de la sine. Îl văzu cum o împinge metodic pe mama din spațiul lor, cum acoperă fizic camera mutilată.
— Nu e totul, — Andrei îi tăie mamei calea spre ușă, când aceasta întinse deja mâna spre clanță. — Acum pleci, dar mâine îți trimit un deviz. Fiecare dungă de tapet stricată, fiecare centimetru de tencuială distrusă, parchetul care va trebui înlocuit în toată sufrageria, curățarea chimică a canapelei și curățenia profesională. Vei da înapoi până la ultimul ban. Nu-mi pasă de unde iei banii – din carnetul de economii sau vinzi căsuța de la cabană. Dar vei plăti „surpriza” asta integral.
— Ți-ai pierdut mințile? — Elena se înecă de atâta tupeu. — Să ceri bani de la mama? Dau în judecată! Le spun tuturor ce fel de fiu am crescut! Nu vei primi niciun ban de la mine, ce, ți se pare? Pentru ajutor încă să și plătești?
— Nu ai ajutat. Ai comis un act de vandalism, — Andrei deschise ușa și îi arătă mamei casa scării. — Dacă banii nu intră într-o lună, găsesc eu o cale să-i iau. Și nu mai îndrăzni să mă suni. Să nu mai vii aici. Pentru noi nu mai exiști, până când nu vei acoperi toată paguba. Acum – cară-te.
Soacra mai încercă să strige ceva, vocea ei se auzea deja de pe scară, întretăiată de tropăitul greu al pașilor. Striga blesteme, amenința cu pedepse cerești, dar Andrei trânti pur și simplu ușa, tăind acel șuvoi de ură. În apartament se așternu o atmosferă grea, lipicioasă, impregnată de mirosul de smalț ieftin.
Andrei se întoarse în sufragerie și se opri în mijlocul ruinelor. Se uită la Ana, care stătea în continuare la fereastră. Umerii i se lăsară, pe față i se citea o oboseală nesfârșită, a unui om care tocmai trecuse printr-o operație chirurgicală grea, fără anestezie. Își plimbă privirea peste pereți: tapetul gri, atârnând în zdrențe, și acea mâzgăleală bej dezgustătoare, care acum părea un stigmat al rușinii pe casa lor.
— Sun mâine echipa, — spuse el încet, fără să se uite la soție. — Dăm tot jos până la beton. Scoatem mirosul, aruncăm parchetul. Facem totul din nou, Ană. Și mai bine decât era.
Ana se apropie de el și îi puse mâna pe umăr. Degetele simțiră cât era de încordat, ca o coardă întinsă. Se uită la peretele pe care, sub stratul de vopsea urâtă, se ghicea încă intenția lor inițială. Nu era doar o cameră. Era primul lor proiect comun adevărat, adăpostul lor, care fusese profanat în cel mai brutal și cinic mod.
— Nu va da banii înapoi, Andrei, — rosti Ana, privind petele de vopsea de pe podea. — O cunoști. Mai degrabă se spânzură decât să-și recunoască vina.
— Îi va da, — Andrei ridică privirea, iar în ochii lui scânteie din nou acel foc rece care o făcuse pe mama lui să tacă. — Are o grădină la cabană, pe care o iubește atât de mult. O va vinde, dacă va fi nevoie. Nu am glumit. Nu-i voi permite să năvălească nepedepsită în viața noastră și să distrugă ce am construit. A fost ultima dată când a călcat pragul casei asteia. Gata cu „chei de rezervă” și gata cu compromisurile.
Se apropie de perete și smulse cu putere încă o bucată de tapet care scăpase miraculos de raidul Elenei. Sub ea se deschise suprafața cenușie, rece, a spaclului. Andrei mototoli hârtia în pumn și o aruncă în sacul de construcție.
— Nu va mai intra aici, — repetă el, și sună ca o sentință definitivă. — Nici măcar dacă stă în genunchi în fața ușii.
Ana încuviință din cap. Știa că acest scandal le schimbase familia pentru totdeauna. Între ei și Elena se căsca acum nu doar o prăpastie – era pământ ars, inundat cu vopsea bej toxică. Și nicio scuză, nicio încercare de a îmbunătăți relațiile în viitor nu va putea acoperi șanțurile adânci pe care soacra le lăsase cu spatula nu doar pe pereți, ci și în sufletele lor.
Stăteau în mijlocul sufrageriei devastate, înconjurați de mirosul de solvent și de zdrențele visului lor. În față se aflau săptămâni de renovare, cheltuieli uriașe și discuții grele, dar de un lucru erau siguri: această casă le aparținea acum numai lor. Și nimeni, nici măcar cea mai „grijulie” mamă, nu va mai îndrăzni să le dicteze de ce culoare trebuie să fie viața lor. Scandalul se terminase cu o victorie completă, necondiționată, a bunului-simț asupra tiraniei rudeniei, dar prețul acestei victorii era scris cu smalț bej pe pereții de grafit ai memoriei lor.
