Mama ne-a împărtășit un secret și-a luat un apartament nou.
Apartamentul se afla la marginea Chișinăului, ca un vis neclar. Ne-a rugat să nu divulgăm adresa nimănui, mai ales ca să nu se întâmple ca părinții soției mele dependenți de rachiu și amintiri amare să vină pe neașteptate. Granița dintre realitate și vis era ca aburul dimineții.
Nu știam dacă să mă bucur sau să mă întristez. Totul s-a petrecut fără să ne întrebe cineva ce simțim. Ca niște umbre, într-o dimineață cu norii în formă de oameni, am mutat în taină lucrurile în noua locuință. Eu mă chinuiam să-mi găsesc o slujbă prin împrejurimile caselor gri, iar soția mea se adapta la răceala pereților. Fiecare din noi avea neliniște plutind prin vene. Ce-ar fi de ne-ar fi descoperit iarăși părinții ei și s-ar fi pornit la drum cu sticlele?
Am reușit să mă angajez ca operator de lift la un bloc vechi. Chiar din a doua zi, împreună cu colegul meu un bărbat cu mustață ca o umbră am salvat o femeie prizonieră între cer și pământ, blocată între două etaje.
Am deschis ușile liftului și am scos-o afară. Era recunoscătoare, tremura ca o pufă de păpădie. Ochii ei străluceau cu frică și m-am apucat să-i spun vorbe line și moldovenești, cu miros de colivă. Mi-am dat seama că ea nu era ca ceilalți. Parcă timpul s-a diluat în jurul ei nu voiam să mă desprind de prezența ei.
Din ziua aceea, am visat că există dragostea la prima vedere. Am decis să o conduc acasă, ținându-o ușor de braț, ca să nu se prăbușească. Lacrimile îi tremurau în colțul ochilor, pașii ei erau mai ușori decât norii. Îmi venea să-i șoptesc cuvinte blânde, să o îmbrățișez cu sufletul. Ușa casei s-a închis încet în urma ei și am rămas în fața pragului, cu senzația că timpul curge invers.
Seara, în timp ce-mi puneam fiica Ana la culcare și soția mea, Lidia, se pregătea să intre la duș, am simțit în piept o amestecătură de dor și tristețe. Imaginea femeii s-a mișcat printre vise, ca o fantomă dulce și firavă, nu puteam s-o alung. Era frumoasă și parcă făcea parte dintr-un tablou care nu a existat niciodată.
A doua zi, după serviciu, am mers iar la ușa ei, ca într-un vis ce nu se mai sfârșea. I-am spus vecinei mătușa Maria că sunt o rudă îndepărtată din Soroca. În zece minute mi-a spus că soțul femeii este un bețiv și un trântor, că are doi copii și că viața ei curgea ca vinul pe masă amară.
M-am simțit ușurat și fericit. Atunci am înțeles că pot reveni acasă la Lidia și la Ana, fără zbucium. Nu am nevoie de povara străinilor, de copiii altora eu am visul meu moldovenesc, familia mea, viața mea.
Și la sfârșit, aerul era ușorÎn seara aceea, am stat cu Ana pe genunchi, în timp ce Lidia pregătea ceaiul. Am ascultat cum ploaia se lovea mărunt de geam, ca și cum orașul ne proteja într-un cocon firav. Ana s-a uitat la mine cu ochii mari, și i-am spus povestea unei lifturi magice care ajută oamenii rătăciți să-și găsească drumul spre casă. Lidia s-a așezat lângă noi și, fără să spună nimic, mi-a strâns mâna.
O clipă, mi-am dat seama că viața noastră cu toate fricile și secretele, cu apartamentul la marginea Chișinăului și cu liniștea fragilei familiarități era tocmai ceea ce visam. Femeia din lift s-a retras în amintire, ca o lumină care nu se stinge, ci se transformă într-un fel de recunoștință.
Noaptea, înainte să adorm, am simțit că granița dintre vise și realitate s-a risipit. Era liniște. Pentru prima dată, am înțeles că fericirea nu zace în necunoscut, ci în oamenii care te așteaptă acasă chiar dacă casa e plină de umbre, gri și taine. Și am zâmbit, știind că oricât de departe ar fi marginea orașului, drumul spre inimă e mereu deschis.
