**Episodul 1**
Jur că l-am văzut. L-am atins. L-am sărutat. L-am simțit. Respirația lui era caldă, buzele-i gustau de mentă cum mereu. Purtă hanoracul gri, acela pe care-l tot flutura pentru că era prea larg și îl făcea să pară un tiran drăguț. Era real. Ma îmbrățișat toată noaptea. Mia șoptit te iubesc în ureche. A spus că ne vom căsători anul viitor. Îmi amintesc fiecare secundă: cumși lăsa degetele să alunece pe brațul meu, cum plângea când eu plângeam, cum făcea dragoste cu o pasiune care mia sfâșiat sufletul în două. Și apoi a dispărut.
Mam trezit singură, dar nu am simțit teamă. Credeam că am ieșit la alergat, cum fac uneori. Parfumul lui încă se agăța de cearșafuri. Pielea-mi ardea încă la locul unde ma atins. Totuși ceva nu se potrivea.
Am sunat. Din nou. Și din nou.
Atunci prietena mea cea mai bună, Măria, a intrat în camera mea cu fața palidă. Nu înțelegea de ce plângea.
Sânziana, a șoptit ea, nu știi?
Am râs. Ce să știu?
Tudor e mort.
Am clipit. Mort cum?
Lacrimile i-au căzut mai repede. A murit acum două zile. Accident de mașină, în noaptea furtunii.
Nu. Nu. Nu. am strigat, am împins-o, iam zis că e crud să spună așa, că nu e amuzant. Iam arătat mesajul de text pe care Tudor mil trimis cu o seară înainte și înregistrarea vocală: Vin la tine. Îmi lipseste trupul tău lângă al meu. Măria a privit telefonul, tremurând.
Sânziana el na putut trimite asta. Era deja la morgă.
Lumea sa clătinat. Genunchii miau cedat. Am fugit în baie, am luat prosopul pe carel folosea el, încă ud, hanoracul lăsat pe podea, semnul mușcăturii de pe gât.
Era aici. Trebuia să fie.
Dar adevărul era că Tudor fusese îngropat ieri.
Și, cumva, am iubit cu el aseară.
Zilele sau scurs, nopțile au devenit insuportabile. Nu puteam să dorm. Ori de câte ori închideam ochii, îl vedeam uneori stând la capătul patului, alteori șoptindumi în ureche. Întro noapte am auzit glasul lui: Nu plânge, iubirea mea. Sunt cu tine. Am încercat să înregistrez, dar am recepționat doar zgomot static și respirația mea tremurată.
Apoi perioada mia întârziat. De două ori. Mam convins că e stres, doliu, traumă. Până când am vomitat a cincea oară întro zi și am făcut un test de sarcină.
Două linii. Pozitiv.
Mam prăbușit. Singura persoană cu care fusesem Tudor era mort. Îngropat, descompus, drumul lui terminat. Totuși ceva creștea înăuntrul meu. Un mic pumn de viață care lovea noaptea, o lumină care se aprinde sub piele când luminile se stingeau. Și de fiecare dată când plângeam și spuneam că nu pot să rezist
Îl auzeam șoptind din umbre: Nu ești singură. Copilul nostru vine.
—
**Episodul 2**
Nu-mi amintesc cum am adormit. Îmi amintesc doar cum mam trezit în cada de baie, cu testul de sarcină strâns în mână, acele două linii roz care râdeau de mintea mea. Niciunul nu mă sunase în zilele trecute nici măcar Măria. Telefonul a bătut de zeci de ori; numele ei strălucea pe ecran. Am ignorat toate apelurile.
Cum să explic că aștept un copil de un bărbat ce zace de săptămâni sub pământ? Cine mar crede? Nici eu nu am crezut, până în acea noapte.
Abia adusesem somnul când ceva a lovit din interiorul burticii. Nu a fost o lovitură obișnuită. Parcă ar fi fost conștientă, deliberată, ca și cum ar fi încercat să-mi capteze atenția. Mam ridicat brusc, gâfâind, cu mâinile pe abdomen. Apoi am auzit din nou vocea lui Tudor în cap.
Nu te teme, iubire. Te-am ales.
Am strigat și am fugit din pat. Mam privit burta în oglindă, miam ridicat tricoul. Am jurat că am zărit un puls albastru slab sub piele. Sa clipit și a dispărut. Picioarele mis-au slăbit, am căzut la pământ, plângând.
A doua zi mam obligat să merg la spital. Am zis doctorului că am rămas însărcinată după ce iubitul meu ma vizitat. Am mințit despre datele concepției, am mințit tot cu excepția simptomelor.
Vise ciudate. Piele ce strălucește. Auzi voci din afara lumii.
Fața doctorului sa schimbat încet, de la îngrijorare la o suspiciune calmă.
Vom face niște analize, a zis cu grijă. Stresul poate afecta mintea, mai ales când e însoțit de hormonii sarcinii.
A așezat stetoscopul pe burtă. Chipul ia încruntat.
Nu aud bătăi. Dar ceva se mișcă.
A ordonat o ecografie. În timp ce stăteam pe masa rece, tehnicianul a devenit palid. A continuat să ajusteze sonarul, fără să spună nimic, până iam cerut ce se întâmplă.
E un fetus, a șoptit el. Dar strălucește.
Am plecat din spital fără să aștept rezultatele. În noaptea aceea am avut alt vis. Tudor stătea în locul nostru vechi de lângă lac, briza agita hanoracul cu glugă.
Copilul nostru nu este ca ceilalți, a zis el, cu o voce mai blândă decât vântul. Eu sunt el și ceva mai mult.
Ce vrei să spui? am întrebat.
El doar a zâmbit trist. Vei înțelege curând. Dar trebuie să-l protejezi.
Mam trezit și am găsit perdelele larg deschise, deși leam închis cu cheie. Hanoracul lui Tudor din vis era așezat cu grijă lângă marginea patului. Lam atins. Era încă cald.
Atunci am știut ce creștea înăuntrul meu era real. Era al lui. Se schimba în mine.
A doua zi, am sunat în sfârșit la Măria. Aveam nevoie de ajutor. A venit în grabă și ma strâns cu putere. Iam povestit totul. Iam arătat punctul luminos din burtă. Iam vorbit despre vise, despre voce, despre copil.
Nu a râs. Na strigat. A șoptit: Trebuie să te duc undeva.
Am urmat-o până la o casă veche, ascunsă în spatele bisericii bunicii ei. Înăuntru, o bătrână cu împletituri grele de păr cenușiu și ochi blânzi ma privit o singură dată și a spus:
Nu ești prima, dar trebuie să fii ultima.
Am cerut să-mi explice, dar răspunsul ii a înghețat oasele.
Porti în burtă copilul unui suflet legat. Acest bebeluș este o binecuvântare și un avertisment. Tatăl nu trebuia să se întoarcă. Acum poarta sa deschis și alții vin.
Săl iau? am întrebat.
Săte ia pe tine.
Dintrodată luminile au pâlpâit. O briză rece a străbătut ferestrele. Și din umbre am auzit din nou vocea lui Tudor:
Fugi.
—
**Episodul 3**
Camera a devenit înghețată. Ochii bătrânei sau deschis înfricoșați, umbrele se întindeau pe pereți ca gheare. El e aici, a șoptit, strângând un rug de crenguțe de brad și oase.
Măria ma împinsă în spatele ei. Dar eu nu mai simțeam frică de Tudor. Frica era acum de ceilalți de cei despre care bătrâna vorbea, pentru că el a rupt legile.
Bătrâna a aruncat cenușă în formă de cerc și mia cerut să stau în interior.
Nu pleca, indiferent ce se întâmplă. Mauzi? Acum ești podul. Între viață și moarte. Podoarele se trec în ambele sensuri.
Am pășit în cerc. Burta-mi strălucea cu aceeași lumină neliniștitoare. Bebelușul a lovit, mai puternic ca niciodată. Atunci am auzit vocile. Zeci, poate sute. Strigăte, gemete, implorări, râsete. Toate veneau din întuneric.
Tudor, te rog, am șoptit, Ce se întâmplă?
Atunci lam văzut. Nu era ca înainte. Ochii lui erau goi, plini de tristețe și teamă.
Îmi pare rău, a zis el. Nu am vrut să te trage în asta. Doar mie dor de tine. Voiam încă o noapte, un moment în plus. Nu știam că deschid o poartă.
Mam apropiat, lacrimi curgând pe obraji.
De ce eu? De ce copilul?
Sa uit la burtă, apoi la mine. Pentru că dragostea noastră a fost mai tare decât moartea. Un astfel de dragostea rupe legile.
Dintrodată, ceva a ieșit din umbre o siluetă monstruoasă, cu jumătate de față și ochi arzători. A șuierat la vederea mea. Tudor sa așezat între noi.
Nu poţi săo ai! a țipat el. Nu poţi săți iei copilul nostru!
Monstrul a chicotit. Ai încălcat regula, spiritule. Ai atins vii. Acum ne hrănim.
Camera a tremurat. Bătrâna a început să cânte întro limbă străveche. Măria mia strâns mâna, plângând.
Sânziana! Nu părăsi cercul!
Am strigat în timp ce monstrul se arunca spre mine. Tudor la împins în aer. Bătrâna a urlat:
ACUM! Alege, fată! Viață sau iubire?
Tudor sa întors spre mine, sângeros și disparând.
Trebuie să mă lași să plec, iubire. Pentru copilul nostru. Pentru tine.
Am clătinat din cap, plângând. Nute pot pierde din nou!
Niciodată nu mai pierdut. Trăiesc în el, în tine. Dar dacă te agăţi, ei vor lua tot.
Luminile au explodat. Podeaua sa crăpat. Umbrele au urlat. Cu toată durerea inimii mele am strigat numele lui și iam spus adio.
În acel moment el a zâmbit. Și a dispărut.
Întunericul sa retras. Monstrul a țipat și sa deschis în fum. Liniștea a căzut.
Mam prăbușit. Cercul sa stins. Copilul din burtă a lovit din nou, apoi încă o dată, și sa liniștit.
Nouă luni mai târziu am născut un băiat. Nu a plâns ca ceilalți. Ma privit în ochi, liniștit, ca și cum ar fi știut totul. Pieleai strălucea ușor în întuneric. Și uneori, când îl cânt noaptea, jur că aud o a doua voce armonizând cu a mea vocea lui Tudor.
Lam numit pe copilul nostru Tudorel, în cinstea tatălui, pentru că niciodată nu a fost cu adevărat al meu.
Înainte să trec în cealaltă lume, mia lăsat un ultim dar: o bucată din el, pe care nicio umbră nu o va putea lua niciodată.
**SFÂRȘIT**Zeci de ani au trecut și am învățat să citesc fiecare bătălie a inimii lui în ritmul mic al copilului meu, să-i simt prezența în fiecare suspin al vântului și să-mi amintesc că nu suntem niciodată cu adevărat singuri. În fiecare noapte, când îmi șoptesc povești lui Tudorel, el își închide ochii și îmi întinde mâna, iar eu simt că, undeva în adâncul său, pulsația celui pe care lam numit bucata din el îmi răspunde cu un murmur de lumină.
Întro dimineață, când soarele a pătruns prin ferestrele vechi ale casei noastre și a mângâiat peștera de praf ce se afla în pod, am găsit o cutie mică, veche de când Tudor a murit, îngropată sub plăci de lemn. Era învelită în oțel rece, dar în interior pulsa o inimă de cristal, fină ca roua și caldă ca primele cuvinte pe care leam rostit în lacrimi. Când am deschis-o, o lumină albastră a pătruns în jur, iar un susur de cântec a umplut încăperea era melodia pe care o auzisem în visuri, aceea pe care o legam de el, de șoaptele sale, de promisiunile furate de timp.
Am pus cristalul la gâtul lui Tudorel și el a zâmbit, pentru prima oară, cu acea strălucire de stea care nu se stinge niciodată. Lam învățat să aibă grijă de acea lumină, să o protejeze de umbrele ce încă bântuie lumea noastră, căci știa că, odată ce strălucirea va dispărea, se va închide și poarta dintre noi și ei, iar sufletele rătăcite nu vor mai putea trece.
Acum, în grădina noastră, sub un stejar bătrân, am sădit un copac din acea lumină, să crească înălțat și să se întindă spre cer, să fie farul care să ghideze orice suflet pierdut spre lumină. Copilul meu, cu ochii săi de noapte și pielea sclipindă, se apleacă în fiecare seară, iar eu îi spun povestea noastră nu ca pe un coșmar, ci ca pe o legendă despre curajul de a iubi dincolo de moarte și despre darul pe care lam primit, să fim mereu, în fiecare bătălie, lumina ce alungă întunericul.
Și când îmbătrânesc și timpul îmi va strânge respirația în brațele lui, știu că mă voi transforma în același crystal, călduroasă și veșnică, și voi veghea dincolo de marginea lumii noastre, în continuarea ciclicității pe care am creat-o cu Tudor, cu Tudorel și cu toate inimile care nu au putut să moară decât când au ales să trăiască în lumina celorlalți.
