Să-ți spun ceva, ca între prieteni: am fost crescută de bunica mea, tanti Marioara, într-un sat de lângă Iași. Părinții mei, Ilie și Paraschiva, au plecat de tineri să cânte la corul Doina Moldovei și toată viața lor a fost prin turnee, trenuri, spectacole prin toată Moldova și România. De la cinci ani am rămas cu bunica, care a încercat să mă crească cum a știut ea mai bine. Ca să îi fie și ei mai ușor, s-a mutat la sora ei, tanti Viorica.
La început, ai mei mai veneau de Paște sau de Crăciun acasă, aduceau ceva dulciuri, o jucărie, mai schimbam două vorbe. Dar cu timpul, vizitele s-au rărit. Apoi, gata, nici nu mai știam ce glas au. Am mers pe la școală, am muncit, am visat să fac ceva cu viața mea. Am prins loc la Facultatea de Stomatologie din Chișinău știi cât am tras! și acolo, în anul trei, l-am întâlnit pe Doru, care mi-e și acum soț.
Acum avem o clinică dentară în Chișinău, muncim mult, dar nu ducem lipsă de nimic. Ei, și ce crezi? Anul trecut, la ușa cabinetului meu sună un număr necunoscut. Era taică-meu, pe un ton stins, cu rugăminți și vaiete că n-au cu ce trăi, că nu le ajunge nici leul, și că m-au crescut și acum trebuie să îi țin eu Nici măcar numărul meu nu îl aveau, sunau pe la recepție să ajungă la mine!
Am stat, le-am ascultat ofurile, dar i-am spus clar: Ați ales să vă faceți viața cum v-ați dorit, să munciți pe drumuri, să mă lăsați pe mâna bunicii. Ea mi-a fost mamă, tată, tot. Au trimis ei din când în când bunicii niște mărunțiș, dar mereu am trăit din pensia ei. Țin minte că mă punea să număr banii și tot timpul mai trebuia să punem ceva deoparte.
La liceu munceam pe timpul nopții ca infirmieră la spital, ca să am de-un sandwich și o haină cinstită. Am învățat mult, dar n-am dus-o ușor. Acum, sincer, consider că fiecare și-a ales drumul, eu am al meu, ei au al lor.
Când și-au dat seama că nu le dau vreun ban, au început să mă amenințe cu instanța, că vor cere pensie alimentară de la mine! Jur că m-au năucit Parcă abia atuncea s-a rupt orice urmă de relație. Dacă înainte stăteam în dubii, că poate ar trebui să-i ajut, după toată povestea asta nici nu vreau să mai aud de ei. Zici că exagerez? Oare chiar ar fi cazul să îi susțin, după toți anii ăștia în care eu eram un fel de copil pierdut pentru ei? Sau să-mi văd de viață și să nu mă mai gândesc la ei deloc? Tu ce ai face în locul meu?
