Am avut trei relații lungi în viața mea. În toate trei am crezut că voi deveni tată. Și de fiecare dată, am ales să plec când lucrurile deveneau serioase legate de copii.
Prima femeie cu care am fost deja avea un copil mic. Eu aveam douăzeci și șapte de ani. La început nu mi-a păsat prea mult. M-am obișnuit cu programul ei, cu rutina copilului, cu responsabilitățile. Încetul cu încetul, a venit vorba să facem și noi un copil al nostru. Lunile treceau și nu se întâmpla nimic. Ea a mers prima la medic. Totul era în regulă cu ea. Apoi m-a întrebat dacă mi-am făcut și eu analizele. I-am spus că nu e nevoie, că totul va veni la timpul său. Dar, în mine, începeam să simt un nod. Mă enervam din nimic, deveneam din ce în ce mai tensionat. Certurile au început să apară mereu, pe orice. Și într-o zi pur și simplu am plecat.
A doua relație a fost diferită. Ea nu avea copii. De la început amândoi am spus clar că vrem familie. Au trecut ani. Am încercat de nenumărate ori. Fiecare test negativ mă arunca într-o tăcere greu de dus. Ea plângea din ce în ce mai des. Eu mă feream de subiect. Când mi-a propus să mergem la un specialist, i-am spus că exagerează. Am început să întârzii pe acasă, să mă detașez, să simt că nu mai am aer. După patru ani, totul s-a terminat.
A treia femeie, Iulia, avea deja doi băieți adolescenți. Mi-a spus de la început că nu-și mai dorește să aibă alți copii. Dar, la un moment dat, tot eu am adus vorba. Parcă voiam să demonstrez că pot, că sunt în stare. Din nou niciun rezultat. Am ajuns să mă simt un străin, ca și cum aș ocupa un loc care nu mi se cuvine.
Cam aceeași poveste în toate cele trei relații. Nu era doar o dezamăgire apăsătoare. Era frica. Frica de a sta față-n față cu un doctor și de a primi răspunsul pe care nu știam dacă pot să-l duc.
Nu mi-am făcut niciodată analize. Nu am avut confirmarea a nimic. Am preferat să plec, decât să aflu un adevăr pe care poate nu l-aș fi suportat.
Astăzi am trecut de patruzeci de ani. Îmi văd fostele cu familiile lor, cu copiii lor, care nu sunt ai mei. Și uneori mă întreb dacă am plecat din oboseală, sau pentru că nu am avut curajul să stau, să aflu ce se întâmplă, cu adevărat, cu mine.
