A fost în cariera mea de educator un astfel de moment care mi s-a întipărit în suflet. În grupa mea se afla un băiețel pe nume Paul Stănescu. S-a născut cu multe probleme: retard de dezvoltare, suferințe la inimioară, iar pe deasupra buză de iepure cu despicătură de cerul gurii. Până la patru ani nu era aproape deloc clar ce spune, iar abia spre șase ani, după nenumărate ședințe cu logopezi, reușise să leagă câteva propoziții înțelese. Vorbea încă pe nas, cu sunetele tăiate și o voce groasă, dar deja puteai pricepe ce vrea să spună.
Venise și 8 Martie, Ziua Mamei, în ultimul lui an la grădiniță, înainte de a merge la școală. Ne-am gândit să-i dăm lui Paul o strofă din poezia dedicată mamelor să o spună în fața tuturor, deși el se rușina mult de felul cum vorbea și de cicatricea de pe față. Știam ce risc ne asumăm și la ce stres îl expunem. Dar în viață nu poți ține copilul sub clopot de sticlă. Avea nevoie să încerce, să prindă încredere, să simtă că e la fel ca toți ceilalți.
Și, ce-i drept, chiar și el își dorea îi urmărea parcă pe copii când ziceau poezia, simulează mișcările buzelor în oglindă.
Poemul primit de Paul era despre mame. Mama lui a fost nespus de bucuroasă când a auzit că băiatul ei va învăța versuri pentru serbare nu îndrăznise niciodată să spere așa ceva. Și Paul credea că nu va fi niciodată ales, pentru că era diferit. Dar amândoi, mamă și fiu, s-au apucat cu toată inima: repetau de douăzeci de ori pe zi în fața oglinzii, unul cu altul, în șoaptă sau tare, la bunici, la unchi, în tot felul. A devenit o adevărată aventură.
A venit ziua cea mare. A venit rândul lui Paul să urce pe scenă și să spună poezia. Era îngrozit, dar nu a dat înapoi. Mi-a spus că vrea să recite doar pentru mama, special pentru ea, că de asta a învățat.
S-a arătat Paul dichisit tot, costum negru, papion mov, s-a așezat și a început. Primele versuri le-a spus clar și răspicat. Dar pe la jumate, fie s-a ostenit, fie s-a pierdut, a început să se bâlbâie. S-a oprit la versul:
De pe scări i-a răspuns Vasile: Mama-i aviator? Ei, și ce-i cu asta? Uite la Paul, de pildă, mama e…. Aici a uitat cuvântul complicat, a strâns pumnulețul, s-a forțat să-și amintească: Mama e… con-di-țio-ner!
Toată sala a izbucnit în râsete. Paul s-a făcut roșu ca macul, a coborât privirea, și-a băgat mâinile în buzunare, s-a supărat, dar a continuat:
Iar la Toni și la Vera,
Amândouă mamele lor sunt…
Din spate o voce veselă a strigat: Condiționere!. Atunci râsetele s-au dezlănțuit de-a binelea.
Paul a fugit de pe scenă. L-am prins la capătul scărilor se rezema cu fruntea de perete și își ștergea cu mâneca obrajorii uzi de lacrimi amare. M-am aplecat la urechea lui arzând:
Cel din sală a glumit, dar a glumit fără minte. Încearcă să repeți poezia încă o dată, doar pentru mine și pentru mama ta. Acum să spui cu polițist, iar dacă te împiedici, promit că te ajut.
Paul a dat din cap că nu, dar pe urmă a oftat și a spus că vrea. Că vrea pentru mama lui, deși îi e frică. I-am promis că voi sta lângă el, îl țin de mână și nu îl las la greu.
S-a învoit. I-am dat băiețelul educatoarei să-i șteargă lacrimile și m-am întors în sală. Mi se tăiau genunchii, dar am cerut cuvântul. N-o să uit niciodată ce am spus, după atâția ani.
Paul are șase ani, am rostit. Și o mare parte din viața lui scurtă a petrecut-o prin spitale și sanatorii. A avut mai multe operații decât zile de naștere. Mult timp a fost mut, dar anul acesta a reușit, în sfârșit, să spună ce gândește. Azi a fost destul de curajos să iasă înaintea voastră să spună poezia. Dar vrea să o spună doar pentru mama lui. Ajutați-l, ascultați-l. Îi e greu și îi e frică.
S-a lăsat tăcere. L-am dus pe Paul din culise se ținea tare de mâna mea și se uita în podea. O mogâldeață de copil, plinuț, cu buză crăpată, cu ochii încă udați, dar cu privirea hotărâtă.
Hai, Paulică! a strigat mama lui din primul rând.
Hai, Paul! a venit din nou vocea aceea jucăușă din spate.
M-am așezat lângă el și i-am luat palma în mâna mea.
Hai, pentru mama, i-am șoptit.
Paul a tras aer adânc și a început din nou, de la capăt. Când a ajuns la De pe scări i-a răspuns Vasile: Mama-i aviator? Ei, și ce-i cu asta! s-a înroșit, dar n-a cedat:
Uite la Paul, de pildă, mama-i po-li-țist! Iar la Toni și la Vera, ambele mame in-ge-nere!
Și a aruncat privirea spre sală, ca o provocare.
Sala a izbucnit în aplauze cum nu s-a mai văzut la nicio serbare. Părinți, copii, educatoare, toți aplaudau în picioare. Restul poeziei nici nu s-a mai auzit de valul de aplauze.
După serbare, conducătoarea muzicală m-a tras deoparte:
Ți-aș fi dat o palmă zdravănă, a zis cu jumătate de glas, pentru cât era să strici tot momentul… dar… Învingătorii nu sunt judecați. Iar tu, alături de Paul, sunteți învingători. Spală-ți fața și mergi la copii.
De ce mi-am amintit această întâmplare tocmai acum, după treisprezece ani? Pentru că recent am zărit-o pe stradă pe mama lui Paul. M-a recunoscut. Mi-a spus că, anul acesta, Paul a intrat pe merit și din prima încercare la facultatea de litere la Universitatea din Iași. Și știți ce mi-a transmis din partea lui? Dacă nu era momentul acela, poate rămâneam și azi un copil cu handicap.
Ce contează cel mai mult în povestea asta? Încăpățânarea, coloana vertebrală… Cel mai important e că, dintr-un copil cu nevoi speciale, s-a format un om adevărat. Iar la acest lucru au ajutat oamenii din jur! Să învățăm să fim mai răbdători și mai buni unii cu alții!
