Am fost într-o relație cu un bărbat Sorin avea cincizeci și patru de ani, eu patruzeci și opt. Ne-am cunoscut pe un site de matrimoniale. Totul a început cât se poate de romantic: prima întâlnire, într-o cafenea micuță din centru, sub luminile calde și cu emoțiile firești. La a treia întâlnire, de ziua mea, mi-a adus un tort comandat special cu mesaj scris de mână: Pentru Anișoara, de la omul bucuros că s-a născut. Pe atunci nu trecuse nici măcar o lună de când ne știam.
Sorin părea un om generos, dar nu făcea paradă niciodată cu gesturile lui. Sau, dacă aducea flori, o făcea fără vreun motiv special. Îmi propunea uneori să evadăm din oraș, spre pădurea de lângă Chișinău sau spre lacurile din Orhei ca să schimbăm atmosfera. Odată, mi-a reparat robinetul din baie și apoi chiar a plătit reparația la apartamentul mamei mele. Avea o mică atelieră de reparații electronice, locuia singur.
Tu ești familia mea, Ani, mi-a spus într-o zi, cam la opt luni de relație. Am un fiu mare, fosta nevastă de mult nu mai e prin preajmă. Tu ești tot ce am.
Și l-am crezut. Cum să nu crezi omul care, pe lângă vorbe calde, aduce torturi cu dedicații și repară robinete fără să mormăie?
Trei săptămâni de tăcere: cum sună trădarea fără niciun scandal
Am ajuns la spital. La început, prima săptămână, nici nu am simțit supărare. Îmi ziceam: sigur, are atelierul lui, multe comenzi, nu are timp. În a doua săptămână, însă, inima a început să mă strângă. În a treia, am simțit clar: nu va veni niciodată.
În salon, era cu mine tanti Valeria, o doamnă trecută de șaptezeci de ani. În fiecare sâmbătă, soțul ei venea cu un buchet de flori proaspete. Într-o zi, m-a întrebat:
Anișoara, dar al tău când vine? Nu l-am văzut niciodată pe aici.
Are mult de lucru, am răspuns eu fără să ridic privirea.
S-a uitat peste ochelari, cu blândețe, dar hotărât:
Toți avem lucru, draga mea. Bărbatu-meu, Ghiță, și el lucrează; ba îl mai și dor oasele de abia merge, dar tot ia trei autobuze ca să ajungă aici. Pentru el, nu se poate să nu vină. Nu nu vrea nu poate să nu vină. Dacă unui bărbat îi este posibil să nu vină, atunci îi este la fel de posibil și să nu rămână.
Cuvintele astea m-au urmărit mult timp, mai mult decât orice sfat de la terapeuți.
M-au externat într-o zi de miercuri. Seara, m-a sunat Sorin.
Ani, te-au externat? Poate sâmbătă vin pe la tine, stăm un pic…
Sâmbătă. Peste trei zile. Eu abia ieșită din spital după operație, și el vorbea lejer, de parcă mă invita la un film.
Nu, Sorin. Azi.
A sosit după două ore, cu un buchet de flori, un coș cu fructe și fața vinovată. S-a așezat la masa din bucătărie, iar eu am intrat direct în subiect:
De ce nu ai venit nici măcar o dată, Sorine?
Anișoara, ți-am dat telefon aproape zilnic…
Da, ai sunat. Dar nu ai venit. Trei săptămâni. Douăzeci și una de zile. Am avut operație, m-am trezit după anestezie cu capul greu, am avut febră de aproape 39. Zăceam în salon și te așteptam. Dar tu doar sunai seara, întrebând Cum te simți?.
Crede-mă, am plănuit să vin, dar la atelier totul era pe dos: două comenzi mari, și apoi mi-a plecat și un angajat. Lucrarea mergea în reluare, abia reușeam să acopăr totul.
În toate astea trei săptămâni n-ai găsit un ceas, măcar unul singur? Spitalul e deschis până la opt. Cu mașina faci patruzeci de minute. Un ceas din douăzeci și una de zile nu ai găsit?
Ani, nu înțelegi ce-a fost în mine. Muream de griji, dar nu am putut lăsa atelierul…
Nu ai putut… sau nu ai vrut?
A tăcut. Și-n acea tăcere am simțit brusc adevărul pe care l-am ignorat un an și jumătate: pentru Sorin a păsa și a fi alături sunt două lucruri complet diferite. Și pentru el, primul compensează tot ce-i lipsește din al doilea.
Știi, Ani, mi-a spus într-un final cu glas stins, pur și simplu nu știu să vin la spital. Nu pot să stau lângă pat, să privesc perfuzii, fețe palide. De atunci când a murit mama în spital… trei ani n-am putut călca într-o clinică. Când mi-ai zis că ești acolo… voiam să vin, dar de fiecare dată mă bloca ceva din interior. Am tot amânat pe mâine, iar zilele s-au topit fără să-mi dau seama.
Asta a fost. Nu n-am vrut. Nu n-am iubit. Nu n-am avut timp. Ci nu știu să fiu acolo când e greu.
Sorine, i-am spus încet, în anul ăsta și jumătate, ai fost lângă mine când totul era bine. Când era vorba să mergem la cafea, să mănânc tort adus de tine, să fugim la țară. Când mai trebuia doar să petrecem timpul și să repari câte ceva în casă. Când eram sănătoasă și plină de chef, era ușor. Dar când mi-a fost greu, cu adevărat greu, nu ai știut să fii lângă mine. Ai sunat, da… Dar să suni nu e același lucru cu a fi lângă cineva. Să-ți faci griji nu înseamnă să fii prezent.
Știu că am greșit.
Nu-i o vină, Sorin. Ești așa cum ești. Iar asta, de fapt, e mai dureros decât vina, fiindcă vina se poate repara. Dar firea aproape niciodată.
Florile aduse de un soț străin și un gând care a crescut la spital
În seara aceea a plecat. Am rămas singură în bucătărie, cu un ceai și gândurile la tanti Valeria și la soțul ei, Ghiță. Trei autobuze, dureri de spate și un buchet de flori în fiecare sâmbătă. El nu spunea vorbe mari, ca tu ești familia mea. El venea. Fiindcă pentru el era de neconceput să nu vină.
Pentru Sorin, în schimb, s-a putut. Douăzeci și una de zile la rând, s-a putut. Și acest se poate a rezumat totul despre relația noastră de un an și jumătate.
După o săptămână, am primit de la el un mesaj lung scuze, promisiuni că se va schimba, declarații de dragoste și mărturisirea că frica l-a copleșit. Am citit totul până la capăt și pentru prima dată nu am simțit nimic.
Pentru că vorbele fără fapte sunt ca tapetul fără pereți: par frumoase, dar nu poți trăi printre ele.
Nu am răspuns. Nu din supărare, nici ca răzbunare. Doar pentru că am înțeles, în sfârșit, totul. Am nevoie de un bărbat care vine. Nu, nu doar cel care sună. Cel care intră în salon cu un sac de portocale, nu doar formează numărul la ora opt, din obișnuință. Cel care, dacă nu vine, nu poate.
Cicatricea s-a vindecat încet. Mama zice că arăt mai bine ca înainte de operație. Poate fiindcă am scăpat nu doar de ceva din trup, ci și din suflet.
Și totuși, vreau să întreb un lucru care, cred, răscolește multe femei.
Fetelor: vi s-a întâmplat să fiți lângă un bărbat care s-a agitat doar la distanță a sunat, a scris, dar nu a venit când era greu? Ați putut ierta sau ați ales să plecați?
Băieților: sincer e ceva ce nu se poate să nu faceți, sau vă mulțumiți să telefonați în loc să bateți drumul până la spital?
Nu știu să fiu lângă cineva când e rău explicație… sau o sentință pentru orice relație?
