Jurnalul meu
Astăzi am simțit din nou ciudatul gust amar al adevărului. Am fost cu o femeie aproape un an, nu am ezitat să cheltui lei pentru ea și nepoțelul ei. Dar a fost suficient să-i cer să-mi pună niște plăcinte la pachet, ca să-mi amintesc repede care e locul meu.
Chelnerul a pus cu grijă în fața noastră o caserolă de plastic în care împachetaseră deja o felie aproape neatinsă de tort de ciocolată. Viorica, cu o satisfacție aproape vizibilă, a tras cutia spre ea. Stăteam într-o cafenea cochetă din centrul Chișinăului, muzica plutea discret în fundal, dar înăuntrul meu creștea încet o iritare surdă.
Suntem împreună de aproape un an. Eu am cincizeci și opt de ani, ea cincizeci și patru oameni cu experiență, cu bagajul divorțurilor, copiii mari la casele lor și, bineînțeles, nepoți. Am doi un băiat și o fată. Ea are un singur nepot adorat, Dragoș, șase ani lumina ochilor ei, de care am auzit atât de mult de parcă ar fi nepotul meu, deși l-am văzut doar fugitiv de câteva ori.
Viorica a pus caserola în geantă și mi-a zâmbit cu acel zâmbet cald pentru care mi-am pierdut mințile pe vremuri.
Dragoș iubește tot ce e cu ciocolată, a spus ea. Eu m-am săturat, n-are sens să se piardă. Să duc acasă, nu?
Am dat din cap fără cuvinte, am chemat chelnerul și am plătit nota, inclusiv tortul, cafeaua mea și salata ei. Nu banii m-au deranjat nu saracisem. Problema era altundeva: în tiparul care, pe nesimțite, se instalase în ultimul jumătate de an. M-am făcut că nu observ, crezând că așa sunt bunicile. Oricând apărea ocazia și aproape mereu pe cheltuiala mea Viorica lua acasă tot ce putea, să-i facă pe plac nepoțelului.
Primul semnal a apărut acum trei luni, când am mers la film. Am luat biletele, iar la bar ea a cerut cea mai mare găleată de popcorn cu caramel și un suc mare.
Am fost surprins: Viorica ține de obicei la siluetă, nu o văzusem cu dulciuri. M-am gândit că vrea și ea puțin răsfăț la film. Ne-am așezat, s-a stins lumina. Am întins mâna după popcorn, am luat câteva boabe. Ea ținea găleata pe genunchi, acoperită cu capac, pe care îl ceruse special.
De ce nu mănânci? am șoptit eu. E gustos.
Lasă, nu vreau, mi-a răspuns încet. Îl duc lui Dragoș. Vine diseară la mine, adoră popcornul de la cinema, dar părinții nu îi cumpără des.
M-am simțit brusc ciudat, ca și cum, de fapt, eu am cumpărat popcornul pentru nepotul ei și nici măcar nu se discutase. Ea a decis, pur și simplu. Restul filmului am stat reținut, nici să mănânc nu-mi venea. După premieră, am dus-o acasă, a coborât cu popcornul în brațe, zâmbitoare. Iar eu, sincer, m-am simțit mai degrabă ca un curier, care plătește el însuși marfa.
Nu era vorba că Viorica nu ar avea bani. Are salariu bun, se îmbracă elegant, conduce mașină. Nu era nevoie, ci obișnuință.
Dar adevăratul șoc l-am primit sâmbăta trecută. Viorica m-a invitat la ea la masă, promițând celebrele sale plăcinte despre care mi-a povestit mereu. Nu am venit cu mâna goală am luat o sticlă de vin bun, fructe, somon afumat să fie masa bogată. In casă mirosea divin a copturi proaspete.
Pe masă, în bucătărie, sub un prosop, trona un castron uriaș cu plăcinte rumene, lucioase de la ou. Ne-am așezat la masă, Viorica a turnat ceai și mi-a pus vreo cinci pe farfurie.
Hai, Dumitrule, mănâncă cât sunt calde, îmi spune ea blândă.
Plăcintele au fost fantastice. Am mâncat trei cu carne și două cu varză, m-am săturat pe deplin, m-a cuprins o liniște caldă și relaxare. Am povestit, am deschis vinul, chiar m-am gândit: uite, așa arată acasă, tihna familiei.
Vio, plăcintele tale sunt un deliciu, i-am spus, rezemat în scaun. Deseară vin copiii la mine, fata aduce nepoții pe weekend. Dă-mi și mie la pachet câteva, să guste și ei. Mănâncă mereu doar din magazin n-are răbdare să le facă acasă.
Și dintr-o dată Viorica s-a schimbat la față. Până atunci zâmbea, avea aer calin, dar parcă a apăsat cineva un întrerupător: zâmbetul i-a dispărut, privirea i s-a făcut rece și ascuțită, s-a retras cumva în ea, crispându-se toată.
Dumitre… a zis, pe un ton aparent scuzător, dar distant. Ți-aș da cu drag, dar nu pot să-ți dau multe. Vine la mine diseară Dragoș, am făcut mai în special pentru el.
S-a ridicat, a dat prosopul la o parte vă spun, în vas erau sigur peste treizeci de plăcinte a scotocit, a luat un săculeț transparent și mi-a pus… trei. Două cu varză, una cu carne.
Uite, zice arătându-mi săculețul cel amărât, îi servești și pe ai tăi. Dragoș altfel nu mai are ce mânca la cină.
Am privit cele trei plăcinte și simțeam cum fața îmi arde de ciudă. În bol era un munte. Eu abia ce-i adusesem vin, fructe, somon. N-am zgârcit niciodată cu ea. Totuși, pentru nepoții mei, Viorica a socotit la fix exact trei plăcinte.
Dar Vio, acolo mai sunt mormane, i-am zis, încercând să destind momentul, deși în mine clocotea deja: Dragoș nu poate mânca toate astea, dă-le câte două și la ai mei, totuși sunt doi.
A strâns buzele, a pus la loc prosopul, de parcă apăra castronul și a zis tăios:
Dumitre, eu mi-am făcut calculele. Eu i-am promis lui Dragoș plăcintele. Te rog să nu te superi, dar nu pot să dau din tot ce-am gătit. Ai mâncat? Ți-au plăcut? Perfect. Restul rămâne pentru nepot.
Când a zis nu pot să dau, am simțit că sunt ca un străin venit în vizită să cer de pomană. Și nu omul cu care Viorica are o relație, omul care tocmai i-a adus delicatese pentru masă.
De ce, în ierarhia ei, eu sunt sub un copil de șase ani?
După jumătate de oră am plecat, invocând treburi urgente. Cele trei plăcinte ședeau pe scaunul din dreapta, iar mirosul pe care îl asociasem înainte cu acasă mi se părea acum străin, ca o mască. Analizam ce e în mintea ei și ce deduceam nu-mi plăcea deloc.
Tot timpul am crezut că într-o relație sănătoasă cei doi adulți sunt pe primul loc. Apoi copiii și nepoții, normal. Dar la Viorica e totul pe dos: în centrul universului ei e Dragoș. El contează, el e prioritatea absolută. Eu ce caut acolo? Sunt sponsorul de serviciu? Cel care plătește cofetării, cinematografe, popcorn la pachet?
Când plătesc pentru tortul nepotului ei e natural, suntem o familie, deși ce familie e asta după un an? Dar dacă cer și eu plăcinte pentru propriii nepoți devine nu pot da din ce am făcut. Totul e unilateral. Nepotul ei primește tot ce e mai bun, ai mei trei amărâte la doi. Și ea nici măcar nu observă cât de jenant e să-mi dea, unui bărbat matur, un săculeț mic, în timp ce acoperă vasul cu prosopul.
Acasă, nepoții mă așteptau. Fata, obosită după lucru, despacheta sacoșele.
O, tata, ce bine miroase a plăcinte!
Am scos pachetul acela și am simțit o rușine ciudată.
De la tanti Viorica e, le-am spus, ferindu-mi privirea. Poftă bună.
S-au dus în două minute, normal erau bune.
Mai sunt? întreabă nepoțica, lingeându-și degetele.
Nu, scumpa mea, nu mai sunt, am răspuns, după care am ieșit pe balcon ca să fumez.
Stăteam în frig, privind lumina orașului și mă întrebam: de ce fac asta? De ce stau lângă o femeie care socotește banii mei comuni când vine vorba de nepotul ei dar propriile plăcinte sunt rezervă strategică? Nu e despre mâncare pot să comand orice. E despre atitudine.
Ea nici n-a realizat cât m-a durut. A sunat seara, voioasă: Dragoș a sosit, a mâncat pe săturate, e fericit, se uită la desene. Eu doar am ascultat. Aș fi vrut să-i zic: Ai mei au întrebat dacă mai sunt și a trebuit să le spun că nu. Dar am tăcut.
Voi ați trecut prin asemenea situații? Când tot ce e mai bun merge spre ai lor, iar ție ți se cere doar să dai? Credeți că ar trebui să discut deschis, sau e doar chibzuință de femeie, iar eu devin morocănos fără motiv?
