Dragă, trebuie să-ți povestesc o întâmplare din anii mei de pedagogie, pe care nu cred că o s-o uit vreodată. În grupa mea de la grădiniță era un băiețel, pe nume Dumitru, îi spuneam cu drag Mitică. S-a născut cu multe probleme de sănătate: întârziere în dezvoltare, ceva probleme la inimioară, iar pe deasupra avea și buză de iepure cu despicătură a palatului. Până pe la patru ani, nu ne era clar ce spune, abia la șase ani, după multe ore cu terapeuți, a început să vorbească ceva mai înțeles. Se vedea că vorbirea era nazală și vocaliza din gât, dar măcar pricepeai ce voia să zică.
A venit însă 8 Martie, era anul de vârf, când se pregătea să iasă în lumea largă de la grădiniță. Și ne-am gândit să îi dăm lui Mitică să recite o strofă dintr-o poezie pentru mame, să iasă în fața tuturor, deși știam cât se rușina el de felul în care vorbea și de cicatricea de pe buze. Ne-am asumat că o să îi fie greu și că poate o să-i creștem emoțiile, dar nu poți să stai toată viața copilul sub un clopot de sticlă, nu? Avea nevoie să-și învingă fricile, să vadă că poate, că e la fel de bun ca ceilalți copii.
Ba chiar îl vedeam cum își dorea, când ceilalți recitau, el mișca buzele, șoptind după ei.
Mama lui Mitică s-a bucurat nespus că fiul ei a primit să învețe o poezie nici nu spera să fie posibil! Și Mitică se mira, era sigur că nu i se va acorda încredere la fel ca celorlalți. Dar s-au pus cu toții pe treabă zi de zi repetau strofa de cinci ori: ba în fața oglinzii, ba unul altuia, ba tare, ba încetișor, și în fața neamurilor, și pe fugă.
Și uite-așa a venit ziua cea mare. Mitică, deși mort de frică, nu a refuzat să iasă. A zis: O să citesc doar pentru mama! Numai pentru ea am învățat.
Vine mândru, cu costumul lui cel bun și papion, și începe. Se concentrează, spune clar primele versuri, dar după câteva cuvinte se poticnește, poate de emoție. Și ajunge la fragmentul:
De pe scări răspunde Vlad: Mama e aviator? Și ce-i cu asta? Uite la Mitică, de exemplu, Mama… (se chinuie să-și amintească un cuvânt greu) Mama… con-di-țio-ner!
Prin sală au început chicotelile. Mitică s-a făcut roșu la față, a lăsat privirea în jos, și-a băgat mâinile în buzunare, dar tot a continuat:
Iar la Paul și la Viorica, Ambele mame sunt…
Și de undeva din sală se aude, pus pe șotii: Condiționere! Atunci lumea chiar nu s-a mai putut abține și-a izbucnit în râs.
Mitică s-a sucit pe călcâie și dus a fost. L-am găsit la scări, înghesuit lângă perete, plângând cu sughițuri și ștergându-și lacrimile cu mâneca hainei. M-am aplecat lângă el și i-am șoptit la ureche că băiatul din sală a glumit neinspirat, n-a fost frumos. L-am întrebat dacă vrea să mai încerce să spună poezia, doar pentru mama lui și pentru mine.
De data asta, la cuvântul polițist. Și dacă vreo clipă se împotmolește, îl ajut imediat. S-a rugat puțin, s-a învârtit, și-a zis că tot ar vrea, pentru mama, cu frică mare. I-am promis că voi sta lângă el, îl țin de mână și nu-l las singur o secundă.
A fost de acord, dar era plin de lacrimi. I l-am dat unei îngrijitoare să-l spele pe față, apoi am reintrat în sală.
Mi-au tremurat și mie genunchii, de emoții. Am luat cuvântul. Țin minte și acum ce-am spus, chiar dacă au trecut ani buni.
Mitică are șase ani, am zis eu. Mare parte din copilăria lui a stat mai mult prin spitale și sanatorii, a trecut prin operații cam cât zilele de naștere. A vorbit greu, cu multă muncă. Astăzi și-a făcut curaj să vină aici, în fața tuturor, doar pentru mama lui. Vă rog, ajutați-l, haideți să îl ascultați, pentru el este greu și îi este tare teamă!
A fost tăcere. L-am adus pe Mitică de după perdea, se ținea plin de emoții, cu ochii în pământ un copil mic, bondoc, cu buzița lui atârnândă, dar dârz, încăpățânat și plin de bărbăție pe interior.
Hai, Mitică! a strigat mama lui din rândul părinților.
Hai, Mitică! a scandat același glas din fundul sălii. M-am pus lângă el, i-am prins mânuța și i-am șoptit: Hai, Mitică, doar pentru mama.
Mitică a tras aer adânc și a pornit iar. Ajuns la De pe scări răspunde Vlad: Mama e aviator? Și ce-i cu asta!, s-a făcut iar roșu, dar nu s-a oprit:
Uite la Mitică, de exemplu, Mama e po-li-țist! Iar la Paul și la Viorica, Ambii părinți in-ge-neri!
Și s-a uitat plin de încredere spre oameni.
Niciodată sala noastră de grădiniță nu a primit așa furtună de aplauze. Au aplaudat toți părinți, copii și educatoare, chiar și personalul grădiniței, unii ridicați în picioare. Mitică nu a mai reușit să ducă poezia până la final din atâta zarvă, dar nu mai avea nevoie, a spus tot ce trebuia!
La final, profesoara de muzică m-a tras deoparte. S-a uitat peste ochelari și mi-a spus: Pe vremuri, era cazul să te bat zdravăn, că era să strici serbarea. Dar biruitorii nu se judecă. Azi tu și Mitică ați fost eroi. Șterge-ți lacrimile, du-te lângă copii.
De ce mi-a venit în minte tocmai acum, după 13 ani? Pentru că deunăzi am dat de mama lui Mitică pe stradă, m-a recunoscut și mi-a spus că Mitică tocmai a intrat la facultate, la buget, direct, din prima, toate examenele luate cu brio! Și știi ce specialitate a ales? Filologie!
Mi-a transmis prin mama lui: Dacă nu era atunci, aș fi rămas tot un copil bolnav și închis în mine.
Vezi tu, ce-i mai important aici? Stăruința, voința cuiva să nu se lase doborât, dar mai ales oamenii din jur, care nu-l trag în jos, ci îl ridică. Hai să fim și noi mai buni, mai răbdători, mai înțelegători!
