Jurnal personal, 17 mai
Uneori mă întreb dacă toate deciziile mele au fost doar o formă de revoltă. Am crescut în Chișinău, într-o familie cu afaceri prospere și părinți care nu s-au zgârcit niciodată când era vorba de mine: vacanțe la munte în România, mașini scumpe, tot ce vroiam. Dar azi stau și mă gândesc la cât de departe am mers doar ca să le demonstrez ceva…
Totul a început în acea după-amiază când tata m-a chemat la el în birou. Mirosul de vechi, de piele și de lemn lăcuit mă irita, la fel ca aerul serios pe care îl afișau amândoi.
Alexandru, credem că a venit timpul să te maturizezi, a zis tata, sprijinindu-se în coate, ca și cum urma să negociem un contract.
Ce vrei să spui cu maturizezi? am chicotit, trăgând de timp.
Mă refer la căsătorie, a intervenit mama, cu vocea ei răsunătoare. Dacă vrei să preiei afacerea familiei, trebuie să demonstrăm că poți fi responsabil. Asta implică o soție, un cămin, nu doar petreceri și excursii pe banii noștri.
M-am revoltat în sinea mea. Mă forțau să-mi găsesc o soție. Ei bine, dacă tot insistau, aveam să le fac pe plac… dar în felul meu. Aveam să găsesc o fată atât de simplă, încât să îi facă să regrete toate insistențele lor legate de statut și imagine.
Așa am cunoscut-o pe Daciana.
Daciana nu era dintre fetele cu care mă întâlneam de obicei la recepții luxoase ori brunchuri scumpe. Am zărit-o într-o după-amiază când ajuta la un eveniment de caritate organizat într-un mic centru cultural din centrul orașului. Rochia ei era simplă, nu avea niciun logo la vedere, iar părul negru, strâns într-o coadă de cal, îi sublinia trăsăturile calde. M-a fascinat liniștea, modestia și aerul acela de sinceritate pe care rar îl întâlnisem.
Când m-am apropiat, m-a privit direct și mi-a zis simplu: Mă bucur să te cunosc, Alexandru.
Nicio licărire de interes, niciun zâmbet forțat.
De unde ești, Daciana? am întrebat, căutând să par degajat.
Dintr-un sat mic de lângă Orhei, mi-a răspuns zâmbind discret. Nu cred că ai auzit de el.
M-am gândit că e perfectă pentru mica mea răzbunare față de părinți.
Daciana, am îndrăznit, ce crezi despre căsătorie?
M-a privit nedumerită.
Glumești, nu?
Nu chiar, am zâmbit prefăcut. Trebuie să mă însor, am motivele mele, dar va trebui să treci prin câteva probe.
A râs scurt, cu ochi iscoditori.
Sună amuzant. Știi ceva? Aș încerca.
Deci un contract? am insistat.
Mi-a dat un mic semn din cap.
Dar cu o condiție: nu pui întrebări despre trecutul meu. Pentru părinții tăi, trebuie să fiu doar o fată simplă de la țară. Nimic mai mult. Poți accepta?
Am acceptat pe loc.
Întâlnirea cu părinții mei a decurs exact cum îmi imaginam. Mama s-a uitat dezaprobator la rochia modestă și atitudinea calmă a Dacianei. Tata era ușor încordat, dar nu a comentat prea mult.
Daciana, da? Bine ai venit la noi, a încercat mama un zâmbet forțat.
Voi ați vrut să mă însor, am spus eu mândru. Daciana nu e atrasă de lux, exact cum vă trebuie.
Daciana a intrat natural în rol: respectuoasă, rezervată, puțin ironică la discuțiile de cafenea cu rudele, de parcă n-ar fi gustat niciodată din lumea noastră.
Dar ochii ei ascundeau ceva, un soi de bucurie copilăroasă pe care nu reuseam s-o pătrund.
Ești sigur că vrei asta? m-a întrebat odată, după o cină stânjenitoare cu părinții mei.
Mai mult ca oricând! Ei nu știu ce să mai facă să scape de noi, am râs eu.
Mă bucur să te pot ajuta, mi-a răspuns în șoaptă.
Atât de prins eram de jocul meu, încât nu am observat cât de bine a intrat Daciana în povestea asta.
Apoi a venit balul de caritate. Mama a scos din dulap tot argintul, tata a deschis șampaniile franțuzești. Lume bună, fețe cunoscute, discursuri sforăitoare
Daciana, într-o rochie simplă albastră, a atras privirile contrariate ale tuturor. Exact ce-mi doream.
Ține minte, i-am șoptit. Diseară e proba finală.
Știu ce am de făcut, mi-a răspuns cu acel calm de neclintit.
Cât timp am stat aproape de ea, îmi dădeam seama că părinții nu mai știau pe unde să scoată cămașa din cauza simplității logodnicei.
Și, atunci, primarul orașului s-a apropiat cu brațele deschise.
Daciana! Ce surpriză plăcută! a exclamat, strângând-o călduros de mână.
Privirea părinților mei a rămas blocată, iar eu am înlemnit. Primarul o cunoștea?
Daciana a rostit politicos:
Mă bucur să vă revăd, domnule primar.
Oamenii încă povestesc despre azilul de copii pe care familia voastră l-a construit, a spus el. Ați făcut atâta bine comunității!
E bine să pot ajuta, a zâmbit ea, dar deja era vizibil emoționată.
Când primarul a plecat, mama s-a aplecat spre mine cu voce tremurândă:
Alexandru pe cine ai adus tu aici?
Apucasem să răspund când ni s-a alăturat domnul Petrescu, vechi prieten de familie.
Daciana, nici nu știam că te-ai întors! a exclamat.
Discreție, domnule Petrescu. Am venit doar pentru… propria mea nuntă, îl tachina ea.
El s-a întors către mine:
Alexandru, tu chiar te căsătorești cu Daciana, prințesa carității? Familia ei e un nume greu pe toată Moldova!
Brusc, mi s-au uscat buzele. Numele de familie al Dacianei era legendar pentru donațiile sale uriașe din întreaga țară.
După bal, am tras-o deoparte.
Deci, prințesa carității, tu erai? am întrebat-o abia reușind să glumesc.
A oftat.
Da, familia mea ține una dintre cele mai mari fundații de binefacere din Moldova. Am vrut să scap. Presiunile părinților mei pentru o căsătorie de imagine erau copleșitoare. Știam ce faceai tu. Am crezut că ne putem ajuta reciproc.
M-am uitat lung la ea. Nu era o fată simplă. Era o femeie puternică, cu principii, care părăsise un nume greu doar pentru un strop de libertate.
M-a durut adevărul jocului meu.
Într-o seară, planificând împreună un nou eveniment caritabil, am privit-o cu alți ochi.
De ce mă privești așa? a întrebat ea.
Am aflat că tu ești cea puternică între noi, am mărturisit. Tu chiar ai curaj.
Nu o fac pentru ai mei. O fac pentru mine, a răspuns calm.
În clipa aceea am știut că totul s-a schimbat. Nu mai era niciun joc. Chiar o respectam. Chiar îmi doream să fim împreună.
Daciana, cred că ar trebui să le spunem adevărul, am zis.
A fost de acord.
A doua zi, i-am rugat pe părinții mei să se așeze: urmează să vorbim cu adevărat, din suflet. Nu-mi mai era frică. Știam că vreau să merg mai departe, cu Daciana lângă mine. Poate pentru prima dată, eram sincer și cu mine însumi.
