Frate, ascultă ce am pățit! Sincer, nici nu știu de unde să încep Știi că ai mei tot timpul mi-au trasat drumul. Eram fiul de bani gata, cu vacanțe la Mamaia, mașini noi de la dealerii din București, chefuri la Costinești, tot tacâmul. Tata are o firmă mare în Chișinău distribuție de materiale de construcții pe tot sudul țării. Și într-o zi mă cheamă la el, la birou, să discutăm ceva serios.
Zice: Gheorghe, fii atent aici. E timpul să te maturizezi. Aproape ai 30 de ani… Trebuie să vedem că ți-a venit mintea la cap. Dacă vrei firma, ai nevoie de nevastă. Oameni serioși, familie serioasă, altfel nu-ți lăsăm afacerea!
Mama, lângă el, dă aprobator din cap: Taică-tu a muncit de jos, Gheorghe, și nu-ți putem da totul pe mână dacă tu vezi viața ca o glumă!
Eram nervos! Dacă vor nevastă, vor avea nevastă. Dar nu una de-a lor, ci pe cineva care să-i scoată din minți cu simplitatea ei. Zis și făcut.
Așa am ajuns să dau peste Domnica. Nu pot să zic că mi-am bătut capul. Totul era să-i şicanez eu și planul meu stupid.
Am văzut-o pe Domnica la un eveniment cu strângere de fonduri, într-o sală de sport din Fălești. Nu era deloc genul de fată care să atragă toate privirile rochiță simplă, părul strâns, nici urmă de Gucci ori parfum scump. Avea o liniște greu de explicat și un zâmbet cald, sincer.
Bună, eu sunt Gheorghe, îi spun, mai mult din obișnuință.
Ea, nimic. Zâmbește discret: Îmi pare bine!. Parcă nici nu m-a văzut bine.
De unde ești, Domnica? o întreb.
Ridică din umeri: Eh, un orășel mic, de la țară. Nimic ieșit din comun. Ochii ei văd tot, dar nu spun nimic.
Asta voiam!
Uite ce e, zic abrupt, Tu ce părere ai despre ideea de căsătorie?
Râde scurt, cu subînțeles: Avem direct subiecte din astea? Interesant…
Serios, te aranjează un aranjament? Caut o fată cu care să mă însor. Dar trebuie să-mi promiți ceva: să nu pui întrebări despre trecutul tău.
Domnica se uită atent la mine niciun semn de ezitare. Bine, Gheorghe. Putem încerca. Dar să nu sapi nici tu în viața mea. Eu sunt o fată simplă dintr-un sat, atât trebuie să știe ai tăi. Bine?
Încântat, am dus-o la ai mei. Reacția cromatică! Mama schițează un zâmbet forțat când o vede pe Domnica în rochia ei simplă, cu-atitudinea modestă.
Tata se încruntă și admiră cu voce joasă: Gheorghe, nu mă așteptam la așa ceva
Voi ați vrut să mă însor, nu? le răspund eu. Domnica nici nu visează la lux, e sinceră și calmă.
Domnica a interpretat rolul la perfecție politicoasă, dar rezervată, cu priviri tăioase când discuțiile ajungeau la boli de lux sau vacanțe la Monte Carlo. Ai mei simțeau șocul.
Dar recunosc: tot părea ceva în neregulă cu ea. Era prea naturală, uneori aproape amuzată de ce se-ntâmpla.
Seara, după cină, mă întreabă pe șoptite: Ești sigur că vrei să mergi până la capăt cu farsa asta, Gheorghe?
Mai sigur ca niciodată! îi răspund. Se vede pe fețele lor cât îi deranjează!
Ea râde pe sub mustață: Mă bucur că te ajut. Dar mă tem că niciodată nu știi cu cine ai de-a face…
Vine ziua balului organizat de ai mei la un hotel din centru, mese mari, pahare poleite, candelabre de cristal, lume bună din Chișinău și București.
Domnica vine lângă mine, într-o rochie din in alb simplu. Printre rochiile cu paiete și fracuri, părea un bob de grâu în lan de aur fix ce voiam!
O trag de mânecă: Azi e testul final!, șoptesc eu.
Ea: Știu planul.
Totul decurge cum trebuie până intră domnul primar leoarcă de zâmbet, dă mâna cu Domnica: Domnica, ce surpriză! Bine ai revenit!
Maică-mea și tata și-au pierdut culoarea din obraji. Primarul o cunoaște?
Domnica răspunde politicos: Bună seara, domnule primar. Ce mai faceți?
El: Să știi că oamenii nu uită nici acum orfelinatul pe care l-ați construit cu familia ta, Domnica. Sprijinul vostru a făcut diferența!
Ea dă din cap: Mă bucur să aud. Noi doar vrem să ajutăm.
După ce pleacă primarul, mama respiră greu: Gheorghe de când e fata asta atât de cunoscută?
N-apuc să deschid gura, că apare și nenea Grigore amic de familie, vădit uimit: Domnica! Nu credeam să te mai văd înapoi! Ce cauți la Chișinău?
Râde scurt: Am venit la propria nuntă!
Grigore se uită la mine, aproape amuzat: Tu te însori cu Domnica, Prințesa Carității? Părinții ei au cea mai mare fundație din Moldova!
Am înghețat. Auzisem de Prințesa Carității, dar nici prin cap nu-mi trecea că e chiar fata mea simplă.
După bal, am tras-o pe Domnica într-un colț: Serios acum Prințesa Carității?
Oftează. Da. Familia mea gestionează cea mai importantă fundație din țară. Dar evit mereu lumina reflectoarelor
De ce nu mi-ai zis?
Din același motiv pentru care nici tu nu mi-ai spus de planul tău. Am şi eu presiuni acasă, nu mă lasă să iau deciziile singură. Mi-a plăcut la început ideea asta.
Am privit-o atent. Nu era fată simplă, era o femeie puternică, cu capul pe umeri a fugit de lumea mare, și-a asumat un rol și ne-a scos pe toți la liman.
La următoarea acțiune caritabilă am stat, am privit-o: Cum de ești atât de tare, Domnica? Tu faci față la presiuni de parcă nici n-ar exista
A zâmbit ușor: Nu-i pentru ei o fac pentru mine.
Atunci am înțeles că totul s-a schimbat. Ce a pornit ca un joc, s-a transformat în ceva serios. Voiam să fiu cu ea, nu doar pentru a-mi sfida părinții
Domnica, cred că e cazul să le spunem adevărul.
A dat din cap. Mâine urma să fim sinceri cu ai noștri. Nu mai jucam teatru.
Și, culmea pentru prima oară, nu mai aveam niciun fel de teamă. Știam doar că vreau să fiu eu, cu ea și orice-ar zice părinții, pe parcurs vom descurca împreună, cu sau fără moștenire, cu sau fără firmă. Asta e povestea mea, frate!
