Astăzi, fix acum doi ani, am început să-mi împachetez bagajul. Al meu și al copilului. Am montat scaunul auto în Dacia noastră. Am luat cu mine și-un reșou mititel, că nu se știe niciodată când ai nevoie. Am pornit spre Judecătoria Chișinău să ridic aprobarea de tutelă.
Peste câteva ore eram pe drum spre camera băiatului meu. Ziua marii revederi sosise! O săptămână întreagă am făcut naveta, dus-întors, 60 de kilometri, să-l văd și să mă întorc acasă. Parcă a trecut un an, nu doar o săptămână.
Pe-atunci era atât de mic… Îl puneam pe Rareș pe burtică și visam cu ochii deschiși că-i al meu dintotdeauna. Parcă și el simțea la fel. În momentele acelea părea cel mai liniștit copil din tot orașul.
Oamenii care adoptă copii numesc această zi Ziua Barzei. Atunci când familia primește un nou membru mult așteptat, toată lumea își găsește fericirea: părinții capătă un rost, iar copilul, o familie. Primește speranța unei vieți ca la carte.
La mine n-a mers chiar din prima cu fiica mi-a luat luni întregi până am simțit că e a mea pe bune, până i-am găsit loc în suflet. Dar cu Rareș? Parcă i-am făcut rezervare direct la inima mea. În casa mea, locul lui a apărut peste noapte. Nici acum nu pot pricepe cum a putut mama lui să-l lase, să-l predea cu atâta ușurință. Să nu-i arunce măcar o privire! Poate dacă s-ar fi uitat o dată la el, povestea lui era alta acum. Era imposibil să nu-l iubești, credeți-mă. Poate așa a fost să fie. El era menit pentru mine, și eu pentru el.
Eu îi zic copilul meu-minune. Are ceva aparte, are farmec cât pentru trei. Să-mi crești mare și fericit, dragul meu Rareș! Am onoarea cea mai mare să-ți fiu mamă, și asta nu-mi ia nimeni.
