Am 69 de ani și acum șase luni s-a dus la cele veșnice soțul meu. Am fost împreună patruzeci și doi de ani. N-am avut copii. Am fost doar noi doi noi, munca noastră, obiceiurile noastre, micile noastre bucurii.
La început totul părea banal oboseală, o durere care venea și pleca, controale medicale care păreau lipsite de urgență. Dar, încet-încet, au venit analizele, spitalizarea, tratamentele. Eu am fost lângă el la fiecare pas.
Am învățat programul medicamentelor lui. Am ținut minte ce mâncăruri nu mai are voie să guste. Am ajuns să-i citesc privirea când durerea era prea mare și nu putea adormi. Iar eu vegheam la capul lui, ținându-l de mână, fiindcă uneori singurul lucru pe care-l poți face pentru om e simplu: să fii acolo.
Mă trezeam mai devreme decât el, ca să-i pregătesc micul dejun.
Îl ajutam la baie, când nu mai avea putere nici să se ridice.
Îi povesteam fleacuri ca să-i abată gândurile… dar erau momente în care nu răspundea. Nu că n-ar fi vrut, ci fiindcă trupul i se stingea încet.
În ziua în care a plecat, era în pat, ținându-mă de mână.
Niciun fel de discurs grandios. Fără scene dramatice. Doar a… încetat. Într-o clipă era acolo, iar mai apoi… nu mai era.
Am sunat la 112.
Era deja prea târziu.
Ziua înmormântării a fost ciudată. Au apărut oameni pe care nu-i mai văzusem de ani buni. Îmi spuneau cuvinte care-mi treceau pe lângă ureche: “A fost un om bun”, “Acum e la liniște”, “Trebuie să fii tare”. Eu doar dădeam din cap, nici eu nu știu la ce reacționam.
Apoi au plecat toți.
Și casa… a devenit colosal de mare.
Nu pentru că-i mare, ci fiindcă nu mai e viață în ea.
Nopțile-s cele mai grele.
Mă culc devreme, nu de somn, ci fiindcă liniștea mă apasă. Ne uitam împreună la știri. Mereu comenta, mă făcea să râd, apoi mă întreba dacă vreau ceai.
Acum las televizorul deschis, doar să mai aud voci. Numai să nu simt tot golul din jur.
N-am copii la care să dau un telefon.
N-am nepoți.
N-am cui să-i spun că astăzi mă doare șalele sau că medicul mi-a schimbat o pastilă, sau că m-am speriat că mi s-a făcut rău și n-avea cine să-mi dea un pahar cu apă.
Duminicile apasă ca o piatră.
Altădată mergeam prin parc. Cumpăram pâine și veneam agale acasă, ca și când am fi avut tot timpul din lume. El mereu călca mai încet, iar eu îl tachinam că-i “încăpățânat”, iar el râdea.
Acum plimbarea e singuratică.
Oamenii mă privesc cu milă… sau deloc. La magazin cumpăr doar strictul necesar, căci nici nu mai știu pentru cine să gătesc.
Sunt zile întregi în care nu schimb o vorbă cu nimeni.
Zile întregi.
Uneori mă mir când mă salută vecina, că vocea mea sună stângaci parcă n-am mai folosit-o de-o viață.
Nu regret că n-am avut copii.
Dar abia acum înțeleg ce înseamnă cu adevărat să îmbătrânești singur.
Totul se face mai încet. Mai greu. Mai tăcut.
Nu te așteaptă nimeni.
Nimeni nu te întreabă dacă ai ajuns cu bine acasă.
Nimeni nu-ți amintește să-ți iei medicamentele.
Eu încă sunt aici, doar fiindcă… n-am încotro.
Mă ridic. Fac ce trebuie. Și iar mă așez. Nu vreau să-mi plângă cineva de milă. Nu-mi doresc să mă compătimească nimeni.
Am vrut doar s-o spun cu voce tare:
Când îl pierzi pe omul cu care ți-ai trăit viața, rămâi într-un loc unde nimic nu mai pare să aibă rost.
