Am împlinit 60 de ani și peste două luni voi face 61. Nu e o cifră rotundă, nu e nici 70 sau 80, dar pentru mine contează mult. Vreau să sărbătoresc. Nu doar cu o prăjitură cumpărată pe fugă ori un prânz din mers, ci cu o petrecere ca lumea, organizată cu grijă: o cină frumoasă, mese aranjate, scaune decorate, chelneri, muzică discretă. Ceva care să mă facă să mă simt viu, prețuit, recunoscător pentru tot ce am trăit.
Problema este că fiii mei nu sunt de acord.
Am doi băieți mari. Amândoi locuiesc cu mine împreună cu nevestele și copiii lor. Casa e mereu plină: gălăgie, televizor pornit, copii care aleargă, discuții, uneori și certuri. Îi iubesc, desigur… dar momente liniștite nu mai am. Niciodată nu sunt singur. Niciodată.
Amândoi muncesc, dar sincer să fiu, majoritatea cheltuielilor tot eu le acopăr. Am pensie, banii pe care i-a lăsat soția mea și un mic butic pe care încă îl țin deschis. Plătesc facturi, cumpărături, reparații, și nu de puține ori acord așa-zise împrumuturi temporare care devin deja o regulă.
Nu m-a deranjat niciodată să ajut.
Ceea ce mă deranjează este că din ce în ce mai mult parcă hotărăsc ei pentru mine.
Când le-am spus că vreau să organizez petrecerea, mi-au zis că e risipă de bani. Că la vârsta mea nu mai are rost să dai bani pe mese, mâncare și chelneri. Că mai bine să le dau lor banii aceia pentru investiții, pentru diverse nevoi, pentru ceva folositor. Vorbeau cu mine de parcă sunt iresponsabil cu propriii bani.
Le-am explicat că nu mă împrumut și că mă gândesc la petrecerea asta de luni de zile. Dar n-au vrut să audă. Au insistat că ar fi un moft inutil.
Și unul dintre ei mi-a zis direct:
Tată, sărbătorile nu mai sunt pentru tine.
Vorbele astea m-au durut mai mult decât credeam.
Am început să mă gândesc la lucruri pe care nu le-am spus niciodată cu voce tare. Că uneori aș vrea să fiu singur în propria casă. Că mi-e dor să mă trezesc fără gălăgie. Că mi-ar plăcea să vin acasă și să nu fie mereu plin de lume prin living. Că vreau să decid fără să mă justific.
Chiar m-am gândit să le spun să-și caute fiecare casa lui nu din răutate, ci pentru că simt că mi-am făcut datoria.
Apoi însă mă macină vinovăția.
Mi-e teamă să nu par egoist.
Nu vreau ceartă. Nu vreau să izgonesc pe nimeni pentru o seară. Pur și simplu vreau să știu dacă greșesc dorindu-mi să sărbătoresc. Dacă e greșit să am nevoie uneori de liniște. Dacă e prea mult să vreau ca banii mei să fie cheltuiți și pentru mine.
Scriu fiindcă nu știu ce să fac să insist sau să las de la mine. Să organizez petrecerea, chiar dacă ei nu mă aprobă.
Voi ce-ați face? Greșesc dacă vreau să-mi sărbătoresc ziua de naștere în felul meu și dacă doresc ca locuința și banii mei să nu fie mereu decizie de familie?
Scriind rândurile astea, îmi dau seama că, dincolo de petrecere, cel mai mult vreau să mă simt respectat pentru ceea ce sunt și pentru câte am făcut. Poate, până la urmă, fiecare om are dreptul să-și celebreze viața în felul lui. Am înțeles că uneori, chiar și tatăl, trebuie să se pună pe primul loc.
