Am 50 de ani acum și eram elevă în liceu când am rămas însărcinată cu prietenul meu de-atunci. Și el era coleg cu mine. Niciunul dintre noi nu avea vreun ban sau vreun serviciu. Când ai mei au aflat, reacția lor a fost pe cât de rapidă, pe atât de clasic românească: au zis că am făcut de rușine casa și că nu vor să crească un copil străin. Într-o seară m-au pus să-mi iau catrafusele și să plec. Am ieșit din casă cu un geamantan mic, habar n-aveam unde o să dorm a doua zi.
Părinții lui Mihai, prietenul meu, au fost cei care ne-au deschis poarta. Din prima zi ne-au primit în casă, ne-au dat o cameră, au stabilit niște reguli clare și au zis că singura lor așteptare este să ne terminăm școala. S-au ocupat de mâncare, plăți și chiar de consultațiile medicale pe perioada sarcinii. Ei, practic, au devenit stâlpul nostru.
Când s-a născut băiatul nostru, Valeriu, mama lui Mihai a fost lângă mine la maternitate. Ea m-a învățat să-i fac baie, să-i schimb scutecele, m-a ajutat dimineața să-l liniștesc când plângea. Cât eram varză după naștere, ea a stat cu bebelușul ca eu să apuc câteva ore de somn. Tatăl lui a luat pătuțul și toate cele trebuincioase pentru primele luni.
După o vreme, părinții lui chiar ne-au spus că nu vor să ne înțepenim și să rămânem agățați de ei. Mi-au propus să mă ajute financiar să fac școala de asistente medicale. N-am zis nu! Mergeam la cursuri dimineața, iar Valeriu rămânea cu soacra. Mihai a început la rândul lui facultatea de informatică. Amândoi ne vedeam de studii, iar ei au ținut în continuare frâiele bugetului ne asigurau strictul necesar, nimic în plus, dar niciodată nu ne-a lipsit vreo masă caldă sau sprijinul lor.
Anii ăia au fost plini de sacrificii. Aveam program cu sfințenie luxul era un concept din telenovele. Banii, când îi număram pe toți, abia ne ieșeau socotelile în lei ca să nu rămânem pe zero. Dar nu ne-a lăsat nimeni să flămânzim. Dacă eram bolnavi sau cădeam psihic, soacra și socrul erau acolo țineau de copil, să putem merge la examene, să ne facem practica sau să muncim la vreun job temporar.
În timp, am prins și noi rădăcini pe picioarele noastre. Eu am devenit asistentă medicală, Mihai și-a găsit loc în domeniul lui. Ne-am și cununat, lumea bucurie! Ne-am mutat la casa noastră și l-am crescut împreună pe Valeriu. Azi am 50 de ani, suntem tot împreună, nu ne-a clintit nici criza nervilor de muncă, nici ani grei. Băiatul nostru a crescut cu ochii pe efortul și responsabilitatea noastră.
Cu familia mea de sânge vorbesc așa, cât să nu le uit vocea. Nu au mai fost scandaluri, dar nici apropiere reală am rămas străini politicoși. Nu am ură, doar că nu mai e nimic de construit între noi.
Dacă ar fi să spun azi cine mi-a salvat viața, nu aş pronunța numele părinților mei. Ci le-aş mulțumi părinților lui Mihai, soțul meu. Numai ei mi-au fost cu adevărat o familie.
