Am împlinit 50 de ani și, acum un an, nevastă-mea a plecat de-acasă cu tot cu copii. A dispărut cât am fost eu la lucru, și când am ajuns, casa era pustie, mai ceva ca o pensiune la munte după sezon.
Acum câteva săptămâni a venit bomba: notificarea pentru pensia alimentară. De atunci, lunar, statul îmi taie direct din salariu ca la cireșele furate din grădină, nici nu apuc să le văd bine că s-au și dus. Nu am opțiuni: nu negociez, nu întârzii, nu răsuflu. Banul iese, voința mea rămâne.
Nu-s sfânt, nici nu mă prefac. Și eu am călcat pe lângă, ba chiar de mai multe ori. Nu m-am deranjat să ascund complet, dar nici n-am recunoscut niciodată pe față, cu subiect și predicat. Ea spunea mereu că exagerează, că vede fantome prin casă.
Aveam și un temperament… să-l zici al dracului e puțin spus. Strigam din orice, saream ca ardeiul iute. În casă era legea mea: când spun eu, cum spun eu. Dacă nu-mi convenea ceva, se simțea imediat după ton. Aruncam uneori cu ce-mi pica la îndemână. N-am pus mâna să lovesc, dar de speriat, i-am speriat destul, din păcate.
Abia târziu am priceput că ai mei copii se temeau de mine. Când intram pe ușă, tăceau, parcă țeseau covoare. Dacă ridicam vocea, se evaporau în camera lor ca niște motani speriați. Soția? Mergea pe vârfuri, număra fiecare cuvânt și ocolea orice scandal, ca să nu mă aprind. Eu credeam că e respect. Azi știu c-a fost frică.
Pe atunci nu mă durea capul. Eu aduceam banii, eu eram mic-marele șef, eu făceam regulile.
Când a decis să plece, m-am simțit trădat rău. Am luat-o ca pe o revoltă. Și, desigur, am mai greșit o dată. M-am gândit să nu-i dau bani nu de sărăcie, ci de-al naibii. Mi s-a părut c-o pedepsesc, să vadă ea cum e să n-ai. I-am zis că, dacă vrea bani, să se întoarcă acasă. Că n-am să țin cu bani pe cine stă departe de mine.
Dar nu s-a mai întors deloc. S-a dus direct la avocat, cu toate actele la subraț. A depus cerere pentru pensie alimentară, cu dovezi, liste de cheltuieli ce să mai, nimic nu lipsea. Judecătorul s-a mișcat ca la viteză, și mi-a pus poprire pe salariu cât ai zice leu.
Din clipa aia, văd salariul subțiat lună de lună. Nu pot ascunde, nu pot eschiva, banii dispar înainte să-mi văd și eu partea.
Azi nu mai am nevastă. Nici copiii nu mai sunt prin casă. Îi văd rar, și-s ca la întâlnirea cu Moș Crăciun: distanți și cu puține vorbe. Mă simt de parcă sunt invizibil.
Sunt mai strâmtorat ca niciodată. Plătesc chirie, dau pensie alimentară, mai am și datorii, rămân cu nimic hai, maxim de-o shaorma pe lună. Uneori mă răzvrătesc, alteori intru-n pământ de rușine.
Soră-mea, Ileana, mi-a zis direct: Ți-ai făcut-o singur, frate
Și eu chiar că n-am ce să zic…
