Am 25 de ani și de două luni stau cu bunica mea în apartamentul ei din Chișinău. Rudele noastre nu mai sunt aproape mătușa mea, singura ei fiică rămasă în viață, a murit fulgerător acum două luni. Până atunci, bunica locuia cu ea. Își împărțeau zilele, tăcerile, pâinea și ceaiul de dimineață. Eu veneam des în vizită le găseam pe amândouă la masa din bucătărie, vorbind despre vreme sau despre vecinii de la etaj dar fiecare dintre noi își avea rostul ei. Totul s-a zguduit în clipa în care bunica a rămas singură.
Durerea pierderii nu îmi este străină. Mama mea a murit când aveam doar nouăsprezece ani. De atunci, am învățat să trăiesc cu lipsa ca și cum ar fi parte din aerul pe care îl respir. Pe tata nu l-am cunoscut niciodată nu există povești de spus, nici secrete nespuse. Pur și simplu n-a existat. Când mătușa s-a dus și ea, am înțeles limpede: am mai rămas doar eu și bunica.
Primele zile după înmormântare au fost bizare. Bunica nu plângea mereu, dar tăcerea ei spunea tot: mergea mai încet, uita să închidă lumina, se așeza pe canapea și rămânea cu ochii pierduți. Mi-am zis că rămân doar câteva zile lângă ea. Zilele s-au făcut săptămâni. Până într-o seară, când mi-am aranjat hainele în dulap și mi-am dat seama că nu mai plec nicăieri.
De atunci, nu au întârziat să apară părerile. Mereu se găsește cineva gata să judece.
Unii spun că am făcut ce trebuie cum să lași o bătrână singură după ce și-a pierdut copilul? Alții mă mustră că-mi pierd tinerețea, că la douăzeci și cinci de ani ar trebui să fiu prin orașe, să am iubit, să ies cu prietenii, să-mi trăiesc viața. Mă întreabă dacă nu mă sufoc aici, dacă nu mă tem că voi rămâne singură, dacă nu mi-e greu.
Adevărul e că nu o văd deloc așa.
Lucrez, pun bani deoparte, mențin casa îngrijită, o duc pe bunica la doctori, gătim împreună, seara urmărim seriale moldovenești la televizor și schimbăm impresii despre zi. Nu simt că renunț la ceva. Simt că asta aleg eu. În prezent, nu am partener, nu mă gândesc la copii sau la emigrat peste hotare. Mă gândesc la stabilitate, la a fi prezentă, la dorința de a nu repeta povestea singurătății ce-mi este prea cunoscută.
Bunica e tot ce mi-a rămas din familia apropiată. N-am mamă, n-am mătușă, n-am tată. Și nu vreau ca ea să-și trăiască ultimii ani cu sentimentul că e o povară sau o grijă în plus. Nu vreau să stea singură la masă ori să adoarmă cu gândul că nu mai are pe nimeni. Vreau să știe că, atâta timp cât trăiește, cineva e lângă ea.
Poate că mai târziu viața mea va lua altă întorsătură. Poate voi călători, mă voi îndrăgosti, voi pleca pe drumul meu. Dar azi, aici îmi este locul. Nu din datorie. Nu din vină. Ci pentru că-mi iubesc bunica. Și pentru că, lângă ea, m-am învățat să mă iubesc și pe mine.
Tu ce-ai face în locul meu?
