Alo… Viorel?
Nu este Viorel. Sunt Doina…
Doina? Dar cine sunteți?…
Stimata doamnă, dar cine sunteți dumneavoastră? Eu sunt prietena lui Viorel. Ceva doriți? Soțul nu e acasă, întârzie la serviciu…
Mi-a venit rău de emoție și am observat picături roșii pe gresia din bucătărie. Mă durea burta atât de tare, aproape că mă încovoiam. Simțeam că fetița mea avea să vină pe lume în orice clipă.
Soțul meu, Viorel, de cinci ani pleacă mereu la muncă peste hotare. A lucrat la camion în Germania, a făcut reparații în Polonia. Toate pentru bani. Avem doi băieți și ne-am dorit să le oferim o viață mai bună. Știam că aici, în Moldova, nu aveam nicio șansă să schimbăm prea mult destinul nostru.
Nu pot să neg că ne-a fost de folos munca lui. În fiecare lună ne trimitea pachete cu bunătăți: conserve, făină, ulei, bomboane. Și mai vira bani pe cardul meu, să-i depun la bancă cu dobândă. Am reușit să strângem o sumă frumușică, suficientă ca să-i cumpărăm celuilalt băiat un apartament în Chișinău.
Părea că totul merge bine. Dar, acum câteva luni, am simțit că ceva nu era în regulă cu trupul meu. Prima dată m-am gândit la menopauză, dar nu era asta. Mă îngrășam repede, mâncam mult, dormeam mult, iar starea mea se schimba brusc. În Internet am găsit răspunsul: simptomele erau de sarcină. La 45 de ani? Nu mi-a venit să cred. Am cumpărat un test și pe bățul acela au apărut clar două linii roșii.
N-am vrut să spun nimic băieților sau norilor. La ce bun? Să râdă de mine, să zică că mama și-a pierdut mințile la bătrânețe? Și am hotărât să ascund sarcina. Era iarnă, deci purtam paltoane groase și largi. Nimeni nu vedea nimic.
Dar nici n-am vrut să păstrez copila. Poate mă veți judeca, poate veți spune că nu am credință. Dar la 45 de ani nu mai sunt tânără. Am copii, am nepoți, vreau timp pentru neam, nu să alerg iar după scutece. Nu mai sunt bani, cât să creștem al treilea copil. Viorel ar trebui să plece din nou, iar eu nu pot singură.
Și când am aflat, era deja târziu. Operația era prea riscantă, nu se știa dacă nu-mi făcea mai mult rău. M-am convins singură că poate va fi bine. Poate Viorel o să se bucure, să avem o fetiță. Am decis să-i dau vestea pe Skype, fără cameră, doar microfonul.
Alo, Viorel?
Nu este Viorel. Sunt Doina.
Doina? Dar cine sunteți?
Stimata doamnă, dar cine sunteți dumneavoastră? Eu sunt iubita lui Viorel. Ceva doriți? Soțul nu e acasă, întârzie.
Am închis imediat și am început să plâng amar. Așa e în viață, soțul te poate trăda oriunde și cu oricine. Voiam să depun actele de divorț, să arunc toate lucrurile lui Viorel, să nu-l mai văd.
Totuși, o speranță m-a ținut. Am crezut că se va întoarce la familie când va afla de copil. Știam că vine în februarie, are liber, e ziua băieților. M-am visat noaptea plimbându-ne în parc. Viorel în stânga ținea fetita de mânuță, eu în dreapta.
Chiar pe 14 februarie, de Ziua Îndrăgostiților, Viorel a venit acasă. Am pus masa, am aprins lumânări, muzică frumoasă am ales, am creat atmosfera.
Viorel, am o surpriză pentru tine. Sunt însărcinată. Va fi o fetiță.
Ești nebună! a urlat soțul.
S-a înroșit la față, a trântit farfuriile pe jos, a lovit masa cu pumnii:
Eu muncesc până la epuizare, iar tu te culci cu alții? Și acum vrei să-mi pui copilul ăsta în cârcă?
Viorel, te rog ascultă-mă…
Nu vreau să te mai văd! m-a împins, m-am lovit cu burta de colțul mesei și am căzut.
Viorel a ieșit nervos, și-a luat geanta, a trântit ușa. Mie mi-a venit rău, am văzut picături mici de sânge pe jos. Mă durea burta groaznic. Am apucat telefonul și am chemat ambulanța. Simțeam că fetița avea să se nască.
Când au venit medicii, țineam deja fetița în brațe. Era liniștită, nu plângea, dormea profund.
Doamnă, mergem cu noi la spital?
Nu. Luați copilul, eu nu am nevoie de ea.
Cum să faceți așa ceva?
Așa fac. Luați-o, vă rog! Această fetiță mi-a distrus familia! Poate cineva o va iubi, dar eu nu pot. Luați-o, nu vreau nici să o văd!
Cu mâna rece am dat copilul medicilor. M-au examinat acasă, nu am avut rupturi, nașterea a fost liniștită. După ce ambulanța a plecat, am curățat casa, am făcut un duș și m-am culcat.
Copiii nu știu nimic despre fetiță. În fiecare zi merg la biserică și mă rog să crească sănătoasă, să-și găsească familia care să-i ofere dragoste. Știu clar că nu pot singură, nu vreau să retrăiesc din nou toate chinurile maternității. Îmi doresc doar ca Viorel să se întoarcă acasă. Dar el iar a plecat la muncă în Germania și vorbește doar cu băieții.
Veți spune că sunt nebună. Poate, dar aici am ales bărbatul, nu copilul. Și Dumnezeu să mă judece.
Dar știu, viața nu e mereu cum ne dorim. Uneori facem alegeri care dor, dar din ele învățăm că adevărata răspundere nu e fața pe care o arătăm lumii, ci liniștea pe care o putem găsi în suflet, chiar dacă suntem singuri.
