Alo, Soția dumneavoastră a născut gemeni! Dar… am 52 de ani… și nu am soție! Nu știu… veniți să vedeți, zice că sunt ai dumneavoastră…
Când am auzit aceste cuvinte, am crezut că cineva a greșit numărul. Am 52 de ani ce copii, despre ce vorbim? Totuși, curiozitatea a fost mai puternică. M-am urcat în mașină și m-am dus la spital.
Am intrat în salon și aproape că am căzut. În fața mea era fosta mea soție, Aurica. Iar lângă ea, pe ambele părți, dormeau liniștiți doi ghemotoci de fericire.
Aurica, ai cui sunt copiii aceștia? Ce înseamnă asta?
Sunt ai tăi, mi-a răspuns calm.
Am tăcut, încercând să găsesc sensul rostirii ei.
Dar tu ai 49 de ani. Și noi am divorțat de mult…
Da, acum șapte luni. Dar nici nu știam atunci că sunt însărcinată.
Cum așa, e posibil așa ceva?
Am crezut că am intrat la menopauză. Cine s-ar fi gândit, că despărțirea noastră plină de pasiune ne va aduce aici? Nu-ți cer nimic. Am considerat doar că trebuie să știi.
Dar, doi odată Noi am încercat ani întregi fără rezultat.
Să fiu sinceră, am rămas și eu șocată. Nu am bănuit nimic până în luna a cincea. Am crezut că mă doare burta de la nervi…
Sincer să fiu, nu m-a mirat teribil. Aurica întotdeauna a fost o femeie mai plinuță și nimeni nu a observat vreo schimbare la ea.
Când ne-am cunoscut, ea deja era rotunjoară și mie mi-a plăcut așa. Nu am fost niciodată atras de fetele prea slabe. Am dus-o bine împreună, visând la un copil. Aurica a mers pe la doctori, s-a stresat și totuși nimic nu s-a întâmplat.
Apoi am decis să trăim pentru noi. Munceam mult, dar știam și să ne bucurăm de viață. Am colindat marea, munții și aproape toate capitalele Europei. Dar în ultimii cinci ani am simțit ceva schimbat între noi. Probabil ne-am împăcat amândoi cu gândul că nu vom avea copii. Și cu vârsta vine un fel de singurătate ciudată, când te gândești că poate nici nu are cine să aprindă o lumânare la mormântul tău.
Am început să ne certăm mai des. Aurica s-a mai îngrășat vreo 15 kilograme. Într-o zi, mi-a zis:
Ne chinuim reciproc. Eu cred că e timpul să ne despărțim. Poate așa, și tu îți găsești norocul să devii tată.
Nu-mi doream despărțirea… Dar Aurica a hotărât singură. A fost tare greu, dar am plecat.
Apoi mi-a mărturisit că i-a fost frică mult timp să-mi spună despre sarcină. Nici nu știa dacă o să poată duce la capăt, ori dacă vor fi sănătoși copiii. Și iată a venit surpriza asta.
Chiar în acea zi am intrat într-o bijuterie, am cumpărat un inel și cel mai mare buchet de flori. Când m-am întors la spital, i-am cerut din nou mâna. Au trecut doi ani de atunci. Trăim împreună. Copiii cresc sănătoși, iar noi suntem fericiți, chiar dacă suntem tineri părinți doar cu sufletul.
Voi ați avea curajul să aduceți pe lume copii la vârsta asta? Sau credeți că fericirea are data ei de expirare?
