Alo, soția dumneavoastră a născut gemeni!
Dar… am 52 de ani… și nici măcar nu am soție!
Nu știu ce să vă spun… veniți să vedeți, susține că sunt ai dumneavoastră…
Când am auzit aceste cuvinte, aproape că m-am gândit că cineva a format greșit numărul. La urma urmei, am 52 de ani copii la vârsta asta? Totuși, curiozitatea m-a biruit. M-am urcat în Dacia mea și am pornit spre maternitatea din Chișinău.
Când am deschis ușa salonului, am rămas fără suflare. Pe pat stătea fosta mea soție, Ecaterina. Iar lângă ea, de-o parte și de alta, dormeau liniștiți doi prunci, adevărate mogâldețe de fericire.
Ecaterina, ai cui sunt copiii aceștia?
Ai tăi, mi-a răspuns ea liniștită.
Am rămas fără cuvinte, încercând să pricep vorbele ei.
Dar ai 49 de ani. Și noi suntem divorțați de ceva vreme…
Da, de șapte luni. Doar că atunci n-am știut că sunt însărcinată.
Cum e posibil așa ceva?
Am crezut că a venit menopauza… Cine și-ar fi imaginat că despărțirea noastră aprinsă va avea așa urmări? Dar nu-ți cer nimic. Doar am simțit că trebuie să te anunț.
Doi deodată… Noi am încercat ani de zile și nu s-a întâmplat nimic.
Sincer nici eu n-am bănuit. N-am observat nimic până peste cinci luni. Am crezut că e vreo boală, nu mi-a trecut prin cap să fac un test.
Adevărul e că nu m-a mirat prea tare. Ecaterina mereu a avut constituție plinuță, deci nici rudele, nici prietenii nu au remarcat vreo diferență la ea.
Când ne-am cunoscut, era deja rotofeie și tocmai asta m-a atras. Nu mă încântau femeile prea slabe. Deși ne-am iubit și am trăit frumos, mereu ne-am dorit copii. Ea a încercat tratamente, s-a stresat, dar tot fără rezultat.
Așa că am început să trăim pentru noi. Munceam, dar călătoream des la mare, la munte, în București sau Iași. Totuși, ultimii cinci ani ceva s-a schimbat între noi. Probabil, faptul că am acceptat că n-o să avem copii adusese cu el o singurătate stingheră. Gândul că nu va avea cine să aprindă o lumânare pentru noi la cimitir ne apăsa…
Am început să ne certăm. Ecaterina a mai pus pe ea încă 15 kilograme. Într-o zi mi-a spus:
Parcă nu ne mai facem bine unul altuia. Cred că ar fi mai bine să divorțăm. Poate vei avea tu norocul să fii tată.
Nu mi-am dorit asta, dar Ecaterina era hotărâtă. Am plecat, deși m-a durut enorm.
Abia apoi, după luni, a prins curaj să-mi mărturisească despre sarcină. Se temea că nu va reuși să ducă sarcina la capăt sau că pruncii nu vor fi sănătoși. Iată însă că Dumnezeu a avut alte planuri.
În aceeași zi, am intrat la un bijutier, am luat un inel și un buchet imens de liliac. M-am întors la spital și am cerut-o din nou în căsătorie. Au trecut doi ani. Suntem din nou împreună. Copiii cresc sănătoși și voioși, iar noi suntem fericiți, cu sufletul tânăr chiar dacă anii s-au adunat pe umerii noștri.
Tu ai avea curajul să devii părinte la vârsta a doua? Sau crezi că fericirea are termen de valabilitate? Cât trăim, sufletul nu îmbătrânește și nici miracolele nu au vârstă.
