Dragă, stai să-ți povestesc ceva ce nu pot ține doar pentru mine E despre Ana și Petru, pe malul Mării Negre, undeva aproape de Constanța. Era liniștea aia caldă de vara, când aerul miroase a sare și a copilărie, iar valurile le șușoteau gândurile la picioare.
Petru, încă sunt aici. Vreau să-mi promiți că nu mă îngropi în mintea ta înainte să fie vremea, m-a rugat Ana, apropiindu-se ușor de el, apa curgându-i pe brațe ca niște brățări de argint.
Privirea ei, plină de lumină și zâmbet, îi ținea piept și celui mai negru nor.
Uită-te, Petru, cât de frumos e! și-a deschis brațele de parcă voia să-mbrățișeze toată marea. Părul ciocolatiu, luminat de soare, îi dansa pe umeri. Ți-am zis eu că luna asta o să fie cea mai frumoasă!
El se sprijinea pe nisipul fin, cu pălăria de paie pe cap și o replică la colțul gurii, dar inima îi bătea zbuciumat, ca într-o așteptare mută. Avea presimțirea că era ultima mare șansă să câștige înapoi fericirea de odinioară.
Da, Ana, chiar o să fie cea mai faină lună i-a răspuns el cu un ton ușor, cât putea să pară liniștit. Mereu ai avut dreptate la din astea…
Doar că, în sufletul lui, vorbele medicului de acum două luni nu-i dădeau pace: cancer, fază avansată, două-trei luni. Și uite-i pe malul mării, căci Ana nu voia să se lase. Voia să trăiască, nu să renunțe.
Hai la baie? a întrebat Ana râzând, încălțându-l de mână pe Petru. Nu mai fi supărat! Ții minte cum săream în Prut la bunica? Ți-era frică să nu ți se ducă slipul la vale!
Și a izbucnit râsul lui Petru, atât de curat, încât pe moment n-a mai simțit nimic altceva decât bucurie. Cam așa era cu Ana: știa cum să-i alunge griul din suflet.
Nu mi-a fost frică, am fost atent! s-a prefăcut el supărat. Hai la apă, dar dacă mă mușcă un rechin, știi pe cine dai vina…
În hohote, parcă erau iar adolescenți. Ana alerga printre valuri, el o privea cum joacă în apă, cu inimă plină de dragoste și teamă. Era tot ce iubea mai mult pe lume. Nici nu putea să conceapă să o piardă.
Dragostea-i putere și speranță, și când ai impresia că timpul s-a evaporat.
Povestea lor s-a legat în clasa a zecea, într-un orășel din Moldova, unde fiecare știa pe fiecare. Ana a venit ca o vijelie cu ochi și zâmbet larg, cu păr lung și unduios, și a topit orice gheață. Mutată cu familia dintr-un sat vecin, a devenit repede sufletul liceului. Petru, ceva mai înalt și împiedicat, cu nasul în cărți, n-ar fi crezut niciodată că ar avea vreo șansă la ea, dar s-a încumetat într-o seară la balul de final de semestru s-o invite la dans.
Nu te prefaci nimic, i-a spus ea, uitându-se direct în ochii lui.
Nu ți-e teamă c-o să-ți calc pe picioare? i-a răspuns, și a râs ea, s-au apropiat și de-atunci au devenit de nedespărțit.
După liceu, Petru a plecat la Iași, la Politehnică, iar Ana la București, să studieze Literele. Schimbau scrisori nesfârșite, apoi se întâlneau la vacanță să recupereze tot anul într-o lună. Distanța i-a apropiat mai tare.
La 22 de ani, abia ce-au terminat studiile, s-au căsătorit, mic la Casa de Cultură, printre baloane și flori de plastic, cu Sanie cu zurgălăi și Drum bun în difuzoare. Erau fericiți, nu-i interesa restul lumii.
Dar viața, cu tot farmecul ei, i-a trântit cu grijile ei. Stăteau într-o garsonieră, lucrau pe rupte, visând la căsuța lor și o cafenea. Micile certuri au început să apară. Ba nu spăla cineva vasele, ba unul uita să plătească luminile la timp. Într-o zi, Petru a trântit ușa, bombănind:
Poate e timpul să ne despărțim!
Ana s-a așezat resemnată pe canapea, dar a zis încet:
Nu pot să renunț la cât te iubesc. Hai să încercăm altfel.
Așa și-au promis ca o zi pe săptămână să fie doar a lor. Fără telefon, fără muncă, fără supărări. Ieșeau la plimbare, beau ceai pe balcon, vorbeau despre liceu. Dragostea lor a înflorit din nou ca o ghiocea ieșită din zăpadă.
După cinci ani și-au luat casa lor cu grădină și au deschis cafeneaua de vis. Și curând după, au apărut și gemenele, Ilinca și Cosmina, două zburdalnice ce au umplut casa de râsete și-ncurcături. Ana era mama perfectă, blândă, plină de povești de seară, iar Petru simțea că-i cel mai norocos om.
Timpul a trecut, fetele au crescut și au plecat la studenție, iar casa a rămas cufundată în liniște. Dorul i-a împins să deschidă încă o cafenea și să se arunce cu totul în muncă. Erau zile când abia apucau să se vadă înainte de somn.
Până într-o zi, când Ana s-a prăbușit la serviciu, palidă. Ana! Trezește-te, te rog! încerca Petru s-o aducă înapoi până ce a venit salvarea. Diagnosticul inițial a fost oboseală, dar Ana a dat totul la o parte: Doar am muncit mai mult, Petre. Nu-ți bate capul!
A doua zi a leșinat din nou, iar medicul a dat verdictul ca un ciocan: cancer. Maxim două luni.
Ana, cu pace, i-a zis acasă:
Nu le chema pe fete, Petru. N-am chef să mă vadă așa. Vreau la mare, știi tu, să trăim visul nostru: plajă, cocktailuri, să dansăm sub stele. Acum ori niciodată.
N-a mai avut cuvinte. Era ultimul ei vis, voia să-l îndeplinească.
Petru, ai plecat cu gândul departe? l-a stropit Ana cu apă și l-a trezit din visare. Hei, te văd că nu ești aici!
Nu, sunt lângă tine, a zâmbit el, ștergându-și o lacrimă scăpată sub apă. Mă gândeam cum m-ai bătut ieri la cărți, ce vicleană ești!
Ai grijă! i-a răspuns Ana râzând, cu glasul răsunând pe apă. Diseară ieșim la restaurant, cu muzică live? Vreau să dansez până nu-mi mai simt picioarele!
Sigur reziști? Nu mai bine stăm și ne odihnim? Petru a încercat s-o menajeze, însă Ana alunga orice umbră de boală.
Petru, sunt vie, și vreau să trăiesc! Promite-mi doar că n-o să mă plângi! Promite!
El a șoptit: Promit.
S-au îmbrățișat în valuri, pradă norocului și a vremii.
Îți zic un lucru: dragostea și credința pot schimba și ce pare fără scăpare.
Au stat o lună la malul mării, plimbări pe faleză, înghețată la cornet, dansuri târzii pe terasă cu orchestra din Eforie. Ana a înflorit, cu obrajii rumeni, ochii sclipind. Petru a începusă creadă în minuni, că poate medicii s-au înșelat…
Într-o seară, pe balcon, Ana a spus:
Petru, nu mă tem. Chiar dacă aici se termină, am avut totul: pe tine, fetele, și apusul ăsta minunat. A fost frumos.
Nu zice asta… vocea lui Petru a tremurat. O să joci la nunta nepoților!
Ea a zâmbit și l-a strâns de mână.
Întorși acasă, Ana a cerut teste din nou, deși Petru și-ar fi dorit să nu mai vină ziua verdictului. Dar de data asta, medicul, după ce a privit lung la analize, a spus:
Incredibil. Tumora abia mai există. Am mai văzut foarte, foarte rar așa ceva. Organismul tău a găsit o forță nebănuită, Ana.
Petru nu-și credea urechilor. Ana plângea de bucurie. S-au îmbrățișat chiar acolo, iar doctorul a ieșit ca să le lase o clipă de liniște.
Petru, marea, dragostea… Ele ne-au salvat! a șoptit Ana.
Tu m-ai salvat mereu, i-a răspuns el.
Viața s-a reluat cafeneaua, prietenii, speranța. Ana a mai ținut tratamentul, iar boala s-a oprit. Fetele s-au întors acasă, și casa iar s-a umplut de râs și viață. Petru, privind-o, își dădea seama cât de norocos fusese, iar Ana i-a spus șugubeață:
Petru, nu te-ngrijora atâta! Mai bine fă niște clătite din alea de-ale tale, că mi-e dor de ele!
Și-au mâncat clătitele pe verandă, privindu-se peste apus, știind că atâta timp cât sunt împreună, nicio furtună nu-i poate atinge.
E o poveste de credință, iubire și putere. Și dovada vie că, uneori, ce-i bun și frumos sfidează orice statistică. Ana și Petru au arătat că dragostea e, de fapt, cel mai tare medicament.
