30 decembrie, ora 22:00
Astăzi am deschis jurnalul cu o inimă grea și am lăsat cuvintele să curgă așa cum îmi vine în minte, sperând să dau sens haosului ce mil găsește în casă.
Se face tot așa, curând vor veni oaspeţi la noi și voi trebuie să plecaţi undeva. Ştiţi singuri că nu vom avea sărbătoare cu voi.
Fiule, unde să mergem noi? Aici nu e nimeni, a întrebat mama, cu glasul tremurat.
Nu ştiu eu, că vecină din sat ne chema la ea cândva, aşa că … plecaţi.
Victor Stănescu și Mariana Mihăilescu, după ce au ascultat sfatul fiului lor, au vândut casa din Bălţi de sute de ori în gând şi sau plictisit de regret. Era greu, dar acela fusese încă căminul lor. Acolo erau stăpânii, iar acum… ce să mai facem?
Se tem să iasă din camera lor de zi, ca să nu trezească mânia nevestei lor, Catrina. Orice le părea deranjant: paşii grei pe covor, ceaiul turnat, felul cum mâncau. Singura persoană în apartament la care erau de folos era nepotul, Doru.
Doru, tânăr frumos, iubea pe bătrânii săi cu o pasiune aproape nebună. Dacă mama ridica vocea în prezenţa lui, el răspundea imediat, încercând să o calmeze. Pe de altă parte, fiul lor, Valentin, părea că nu-l respectă pe nicidecum pe părinţi, nici nu se opunea.
Doru uneori lua cina cu bunicii, dar locuia de obicei la căminul studenţesc lângă muncă, venind doar în weekend. Înaintau cu nerăbdare să-l vadă, ca pe un sărbătorit. Anul Nou se apropia; Doru a venit dimineaţa devreme să le ureze La mulţi ani!
A intrat în camera lor şi le-a adus căciulițe şi mănuşi călduroase, ştiind că mereu le îngheaţă mâinile. Bunicul a primit mănuşi simple, iar bunica, alese cu broderii.
Mariana a strâns mănuşile la faţă şi a început să plângă.
Bunico, ce sa întâmplat? Nu-ţi plac?
Nu, dragul meu, sunt minunate. Nu am avut niciodată ceva atât de scump în viaţa mea, în toate sensurile.
Mile îmbrăţi cu dragostea ei, iar Doru a sărutat palmele ei, așa cum făcea încă din copilărie. Mâinile ei mirosea mereu a mere coapte, a aluat proaspăt, a căldură şi iubire.
Rămâneţi trei zile fără mine. Eu mă voi odihni cu băieţii şi apoi mă voi întoarce acasă.
Odihneştete, copilul meu, a spus bunica, noi vom aştepta.
Doru și-a luat bagajul, a luat rămas bun şi a plecat. Bătrânii sau retras în camera lor, iar la o oră după aceea au auzit pe Catrina repejor să repete pe bărbatul ce trebuia să vină oaspeţi.
Unde să-i găzduim? Unde săi punem la culcare? a încercat să răspundă Valentin, dar Catrina nu dorea să-l asculte.
Bătrânii au stat ca niște şoareci, nici măcar să bea ceai nu sau dus în bucătărie. Victor a scos din ascunzătoare nişte vafele şi lea împărţit cu soţia. Au stat lângă fereastră, mestecând în linişte, temânduse să vorbească. Lacrimă a tremurat pe obrazul Mariei. E dureros să ştii că nu eşti necesar pentru nimeni.
În afara casei, întunericul se lăsase. Sa apropiat Valentin.
Se face tot aşa, curând vor veni oaspeţi și voi trebuie să plecaţi undeva. Ştiţi singuri că nu vom avea sărbătoare cu voi.
Fiule, unde să mergem noi? Aici nu e nimeni, a spus mama.
Nu ştiu eu, că vecină din sat ne chema la ea cândva, aşa că… plecaţi.
Unde mergem? Autobuzul nu mai circulă, nu ştim nici unde e staţia. Şia mai trăit şi ea?
Nu ştiu. Catrina a zis că aveţi o oră să vă pregătiţi.
Valentin a ieșit. Victor şi Mariana sau privit în ochi, încercând să nu plângă. Sau îmbrăcat mai călduros şi, în tăcere, au ieșit din casă. În jurul lor oamenii se agita, grăbiţi în treburile lor.
Mariana ia luat pe Victor de mână şi au pornit încet spre parc. Pe drum sau oprit la un mic cafenea, au comandat ceai şi sandvişuri, căci nu mâncaseră nimic toată ziua. Au stat aproape o oră acolo, ezitând să iasă în frig. Vântul suflă, neţoaie ninsoarea, iar noaptea se răcea. În parc era o mică foişor. Au căzut acolo, căutând adăpost.
Să stea sub un acoperiș chiar şi improvizat le dădea linişte. Sau aşezat bine apropiaţi, cu Mariana privind la mănuşile ei. Victor a întors spre soţie şi a zis:
E bine că nel avem pe Doru, cu inima curată, chiar dacă inimile noastre sau încruntat.
Așa, bunicule, am promis săl sprijinim, dar nu am putut, a răspuns bunica.
Timpul trecea, ninsoarea nu seo da seama. În casele vecinilor se aprindeau brazii. Mulţi erau deja la masă, sărbătorind anul nou. În jurul lor a apărut un ciobănesc spaniol, un căţel simpatic, care sa așezat pe genunchii Mariei. Ea la mângâiat şi a zis:
Puiule, ce cauţi singur pe aici? Te-ai rătăcit?
Deodată sa auzit o voce de femeie de departe:
Domnul Lored, unde eşti? E timpul săte întorci acasă. Unde ești, dragul meu?
Fata, Dasha, a auzit lătratul câinelui.
Lored, Lored, vin la tine. Ce sa întâmplat? a întrebat ea, apropiinduse de foişor. Câinele a sărit pe genunchii Mariei şi a lătrat.
Scuzaţimă, Domnule Lored, nu va voi face rău. De curând am venit să mă odihnesc, nu ştiu de ce staţi aici? a întrebat Dasha.
De mult timp, drăguţă, ai un căţel frumos, ia răspuns Lored, cu voce blândă.
De ce nu vă întoarceţi acasă? E foarte frig şi deja e aproape Revelion.
Bătrânii au rămas tăcuţi.
Vă rog încă o dată, nu aveţi unde să mergeţi? a întrebat Dasha. Ei au clătinat din cap.
E ciudat, nu ştiu ce să fac, a răspuns Lored, agitat.
Apoi Lored, căţelul, a început să dea coada şi a spus:
Cred că ar trebui să continuăm discuţia în altă parte. Eu am ieşit să-l plimb pe Lored, mam îmbrăcat uşor şi deja mie frig. Şi voi, probabil, şi voiţi îngheţaţi. Hai să mergem la mine.
Ce vrei, copilă? Nu ştiu ce să facem, aş aştepta până dimineaţa săne gândim la ce să facem. Nu ştim pe nimeni în acest oraş.
Nu, nu vă voi lăsa aici. Eu şi Lored locuim singuri, aşa că oaspeţii noştri sunt bineveniţi. Hai, încă nu e anul nou.
Să mergem, să nu pierdem sărbătoarea.
Mariana şi Victor sau privit, au oftat şi au început să se ridice. Chiar şi cu şosetele călduroase, picioarele le erau îngheţate. Au mers încet, Lored alergând în jur şi dând coada fericit. Pe drum au vorbit cu alţi trecători.
Mariana a povestit cum ajunseseră în foişor, cum îi părea ruşinos să-i alunge pe părinţii ei afară. Dasha a fost foarte tristă. Nu înţelegea cum cineva poate săşi alunge propriii părinţi.
În apartamentul lor era cald, mirosul din bucătărie era delicios. Au hotărât să bea ceai, să se încălzească, iar apoi să aşeze masa. În camera din faţă lucea bradul cu lumini colorate, făcând totul să pară acasă. Mariana a ajutat pe Dasha să pună farfurile pe masă. Victor sa jucat cu Lored. Au întâmpinat anul nou cu bucurie. Bătrânii i-au mulţumit lui Dasha, iar ea nu ia lăsat să plece în acea noapte. Ia oferit să stea la ea pentru cel puţin o săptămână.
A fost o binecuvântare să fie alături de ei, ca de familie.
Doru sa întors şi a intrat în camera bunicilor, dar era gol. Pe pat a înţeles că nu mai erau acolo.
Mamă, unde-s bunicii mei?
Cum aş şti eu? Hai să plecăm.
Unde au plecat? Când?
Pe 31decembrie au plecat, am zis săi ducem la plimbare, că am oaspeţi, iar noi nu vrem să sărbătorim cu ei, e ruşine.
Şi eu mă ruşin să locuiesc cu voi! Nu sunt ei bătrâni, sunteţi voi. Îmi pare rău de voi, a strigat Doru spre părinţi.
Doru sa îmbrăcat şi a ieșit în stradă, neştiind unde săi caute. A întrebat trecătorii, însă nimeni nu îi ştia pe cei doi. După două ore, disperarea îl cuprindea. În depărtare a zărit o fată cu un câine. Sa apropiat şi a observat mănuşile pe mâinile ei aceleaşi pe care le dăduse bunicii.
Scuzaţi, de unde aveţi aceste mănuşi?
De ce?
Le-am dat bunicii mele, dar acum nu ştiu unde săi găsesc.
Eşti Doru?
Da, iar cum ştiţi de mine?
Eu sunt Dasha. Hai cu mine.
Dasha și-a chemat Lored şi au plecat spre casa ei. Pe drum ia povestit cum a găsit bunica şi bunicul în foişor, ia adus acasă şi lea oferit adăpost.
Ușa sa deschis, din bucătărie se simţea mirosul de clătite proaspete.
Iubesc acest miros, a spus Doru.
Uitaţivă, pe cine am adus cu Lored, a spus Dasha.
Doru a intrat, bunica sa aruncat în braţele lui şi a plâns. Bătrânul a ieşit din cameră, apoi toţi sau aşezat la masă, au băut ceai şi au mâncat clătitele delicioase ale bunicii. Doru şia cerut iertare părinţilor.
Am vorbit mult despre ce să facem mai departe. Dasha ia convins să rămână la ea, iar bunicii au lăsat lucrurile în grija ei. Doru a devenit aproape un oaspete permanent la Dasha.
În acel apartament mare, odată locuiau doar Dasha şi Lored. Acum, între pereţi se aud râsete şi vorbe de oameni diferiţi. Mirosul de mâncare este plin, Lored pare fericit, alegând cu cine să împartă noaptea.
Dasha şi Doru, însă, au propria lor poveste de acum încolo. Ceea ce contează este că bunătatea rămâne un sentiment imens.
Uneori, e suficient să zâmbeşti cuiva, să întrebi ce sa întâmplat. Să faci un gest bun totul se întoarce inevitabil.
Îmi închei însemnarea cu speranţa că, în anul ce vine, vom găsi încă căldură în inimi și vom reuşi săne sprijinim unii pe alţii, așa cum am făcut astăzi.
