Aici e o problemă: în curând vor veni oaspeţii şi voi trebuie să plecaţi undeva. Ştiţi voi că nu vă vom lăsa să sărbătoriţi cu noi.
Fiule, unde o să mergem? Nu avem pe nimeni prin casă, întrebă mama.
Eu nu ştiu, dar vecina din sat ne-a chemat odată la masă, așa că plecaţi.
Ion Vlad și Ana Maria au regretat de nenumărate ori că au ascultat sfatul fiului şi au vândut casa lor.
A fost greu, însă acela era căminul lor. Ei erau stăpânii acelei locuinţe. Şi ce s-a mai întâmplat?
Se tem să iasă din camera lor pentru a nu stârni mânia nevestei lor, Cătălina. Totul îl deranjează pe Cătălina: felul în care păşesc cu pantofii, cum beau ceaiul, cum mănâncă.
Singura persoană din apartament căreia le era nevoie era nepotul lor, Dan. Un tânăr frumos, dar îşi iubea părinţii până la nebunie. Dacă mama ridica vocea în prezenţa lui, Dan îi răspundea imediat.
Pe de altă parte, fiul lor, Victor, se temea de soţia lui sau pur şi simplu nu îi păsa, niciodată nu s-a apărât de părinţi.
Dan chiar lua cina cu bunica şi bunicul. Doar că abia ajungea acasă. Era la practica medicală şi locuia în căminul de lângă spital, venind doar în weekenduri.
Bătrânii așteptau nepotul cu nerăbdare, ca şi cum ar fi fost sărbătoare. Era deja aproape Anul Nou. Dan a sosit dimineaţa devreme, doar să le ureze tuturor un La mulţi ani!
A intrat în camera lor şi le-a adus fiecăruia câţi şosete şi mănuşi călduroase. Ştia că se strică mereu de frig, aşa că a vrut să îi încălzească. Bunicul a primit mănuşi simple, iar bunica pe cele brodate.
Ana Maria a strâns mănuşile la faţă şi a început să plângă.
Bunico, de ce? Nu-ţi plac?
Nu, dragul meu. Sunt cele mai frumoase. Nu am avut niciodată ceva atât de scump în viaţa mea.
A îmbrăţiat nepotul şi l-a sărutat. Dan a început să îi sărute palmele bunicii. Îi făcea așa de mic, din copilărie. Mâinile ei miroseau mereu cu mere proaspete sau cu pâine coaptă, dar cel mai mult cu căldură şi iubire.
Băieţi, ţineţi-vă bine aici trei zile, eu mă duc cu prietenii la odihnă şi apoi mă întorc acasă.
Odihneşte-te, dragul meu spuse bunica , noi vom aştepta.
Dan şi-a luat bagajul, a luat rămas bun de la toţi şi a plecat. Cei bătrâni s-au întors în camera lor.
După o oră au auzit pe Cătălina cum repeta la soţul ei că trebuie să vină oaspeţii. Să-i trimiţi undeva? E ruşine să fim cu ochii pe lume, nu ne putem relaxa. Şi să găsească unde să-i aşeze oaspeţii după ce vor pleca. Victor a încercat să răspundă: Unde să-i punem?, dar Cătălina nici nu la ascultat.
Bătrânii stăteau ca niște şoareci, nici măcar să bea ceai nu sau dus în bucătărie. Ion a scos din puşculiţă vafelă şi lea împărţit cu soţia. S-au aşezat lângă fereastră şi în tăcere au mestecat. Nu îndrăzneau să vorbească. În ochii Anei lucra o lacrimă. Cum doare să ajungi la punctul în care nu mai eşti necesar nimănui.
Afara se întuneca. În casă a intrat Victor.
Aici e o problemă, în curând oaspeţii vor veni şi voi trebuie să plecaţi. Ştiţi voi că nu vom avea sărbătoare cu voi.
Fiule, unde o să mergem? Nu avem pe nimeni pe aici întrebă mama.
Eu nu ştiu, dar vecina din sat ne-a chemat odată la masă, aşa că plecaţi.
Unde mergem? Autobuzul nu mai circulă şi nu ştim de unde este gara. Şi e în viaţă încă acea vecină?
Nu ştiu, pe scurt, Cătălina a zis că aveţi o oră să vă pregătiţi.
Victor a ieșit. Ion şi Ana sau privit. Fiecare ţineau în frâu lacrimile. Au început să se îmbrace, iar darurile nepotului le-au servit la momentul potrivit. Au pus haine mai groase şi, în tăcere, au ieșit din casă. Era deja închisă seara. Oamenii se grăbeau pe străzi, fiecare în graba lui.
Ana la luat de mână pe Ion şi au mers încet spre parc. Pe drum sau oprit la o cafenea mică, au comandat ceai şi sandvişe, căci nu mâncaseră nimic toată ziua. Au stat aproape o oră în cafenea, neavând chef să iasă în frig, unde vântul bătea şi începea să ningă. Frostele se întăreau, iar în parc era o mică foișor. Cuplul sa refugiat sub el, căci cel puţin avea un acoperiş.
Sătescse, aproape, şi sau așezat aproape unul lângă altul. Ana a privit mănuşile de pe mâinile ei. Ion sa uitat la soţia lui şi a spus:
E bine că nepotul nostru are inimă curată, în ciuda inimilor reci ale părinţilor săi.
Da, promitem să fim alături de el, dar nu am putut răspunse bunica.
Timpul trecea, zăpada nu se opri. În case se aprindeau lumini de Crăciun. Mulţi erau deja la masă, sărbătorind trecerea în noul an. Dintrodată lângă picioarele Anei şi ale lui Ion a apărut un câine. Un mic canişor spaniol, zâmbind, sa urcat cu lăbuţele pe genunchii bunicii. Ea a zâmbit şi la mângâiat.
Ce faci singur aici, prietenule? Teai rătăcit? întrebă Ana.
Deodată sau auzit glasuri feminine de departe.
Domnule, unde eşti? E timpul să ne întoarcem acasă. Unde eşti, dragă?
Fata a auzit lăbuţa câinelui bătând.
Domnule, domnule, vin la tine. Ce sa întâmplat?
Fata a ajuns la foișor, câinele cu lăbuţele pe genunchii femeii în vârstă lătrând încet. Privind la cei bătrâni, Daria a înţeles că stau acolo de ceva timp.
Îmi pare rău, domnule bun, nu va va răni. Scuzaţi-mă că întreb, aţi fost aici de mult timp?
De mult, draga mea, frumosul tău căţel este foarte drăguţ.
De ce nu mergeţi acasă? E foarte frig şi deja se apropie Anul Nou.
Bătrânii au rămas tăcuţi.
Scuzaţi din nou, nu aveţi unde să mergeţi?
Au clătinat din cap.
Este ciudat, chiar mam pierdut.
Câinele nu se mai despărţea de bunică, se învârtea şi îşi flutura coada.
Cred că ar trebui să continuăm discuţia în alt loc. Eu am ieşit să plimb câinele, m-am îmbrăcat lejer şi deja am îngheţat. Şi voi probabil aţi îngheţat şi voi. Hai să mergem la mine.
Ce vrei, fetiţă? Nu vrem să plecăm, vom aştepta dimineaţa şi vom decide ce facem. În acest oraş nu ştim pe nimeni.
Nu, nu, nu vă voi lăsa aici. Eu şi Lupul locuim singuri, aşa că oaspeţii sunt bineveniţi. Hai, că se apropie Anul Nou.
Hai, să nu pierdem sărbătoarea.
Ana şi Ion sau privit, au oftat, sau ridicat. Chiar şi cu şosetele călduroase, picioarele le erau îngheţate. Au mers încet, Lupul alerga în jur şi flutura coada cu bucurie. Pe drum au vorbit, sau cunoaşcut.
Ana a povestit cum au ajuns în foișor, ruşinea pe care o simțea acea fată curajoasă. Daria sa întristat. Nu înţelegea cum cineva îşi poate alunga părinţii afară. Părinţii ei erau plecaţi, ar fi dat tot pentru a-i avea alături.
În apartament era cald, mirosea bine de bucătărie. Au hotărît să bea ceai, să se încălzească, apoi să pună masa şi să se aşeze la ea. În cameră strălucea bradul cu lumini colorate. Era confortabil, ca acasă. Ana a ajutat pe Daria să pună farfurile pe masă.
Ion sa jucat cu Lupul. Au întâmpinat noul an cu bucurie. Bătrânii au mulțumit Dariei, iar ea nu a lăsat să treacă noaptea fără să le ofere o săptămână de cazare.
În final, Dan sa întors şi a intrat în camera bunicii şi a bunicului, dar era gol. Pe pat a înţeles că nu erau acolo.
Mamă, unde sunt bunica şi bunicul?
Cum să ştiu eu? Hai să mergem.
Unde au plecat? Când?
Pe 31decembrie au plecat, iam rugat să iasă la plimbare, am oaspeţi, cum îţi imaginezi, să sărbătorim cu bătrâni, e rușinos.
Nu, pentru mine e rușinos să trăiesc cu voi! Nu sunteţi voi bătrâni, sunt voi. Îmi pare rău de voi a strigat Dan spre părinţi.
Dan sa îmbrăcat şi a ieșit afară, fără să ştie unde să meargă. A întrebat trecătorii, dar nimeni nu ştia; unii spuseră că au văzut un cuplu în vârstă. A umblat două ore, disperarea la cuprins. În depărtare a zărit o fată cu un câine. Sa apropiat, a observat pe mâini mănuşile pe care le dăduse bunicii.
Scuzaţi, de unde sunt aceste mănuşi?
Ce?
Le-am dat la bunica, dar acum nu sunt cu ea.
Eşti Dan?
Da, cum mă cunoşti?
Sunt Daria. Hai cu mine.
Sa întors, a chemat Lupul, şi au plecat spre casa Dariei. Pe drum Daria ia povestit cum a găsit bunica cu bunicul în foişor, ia luat acasă şi ia lăsat să stea la ea, cerând doar lucrurile de care aveau nevoie.
Ușa sa deschis, din bucătărie se simţea miros de clătite.
Îmi place acest miros spuse Dan.
Uitaţi-vă pe cine am adus cu Lupul zise Daria.
Dan a intrat în bucătărie, bunica sa aruncat în braţele lui şi a plâns. Bunicul a ieşit din altă cameră. Toţi sau aşezat la masă, au băut ceai şi au mâncat clătitele pufoase ale bunicii. Dan și-a cerut iertare de la părinţi.
Au vorbit mult despre ce să facă în continuare. Daria ia convins pe toţi să rămână la ea; bunica şi bunicul au lăsat lucrurile la Daria, iar Dan a început să fie aproape de fiecare dată la ea.
În acea mare apartament în trei camere, odinioară locuiau doar Daria şi Lupul. Acum, casa e mereu plină de oameni. Miroase bun, Lupul fericit, iar el decide cu cine să doarmă noaptea.
Iar Daria şi Dan, aceasta e o altă poveste. Ideea principală rămâne însă aceea: bunătatea e un sentiment imens. Uneori, un simplu zâmbet, o întrebare Ce sa întâmplat? pot schimba totul. Un gest bun se întoarce mereu înapoi.
Aşa că, fie că eşti tânăr sau bătrân, nu uita să oferi un pic din căldura ta lumii pentru că în final, căldura primită este cea care ne încălzeşte pe noi înșine.
