Tu ai zis azi că mam căsătorit cu tine pentru că sunt convenabilă!
Și ce? răspunse el cu un gest de neglijență. E așa de rău?
Încă porți acel halat vechi? Mihai aruncă o privire dezgustată spre Anca, închizând mânecile cămășii ca și cum ar fi ajustat armura înaintea unei bătălii.
Ea rămase nemișcată, cu o ceașcă de cafea în mână. Aburul se ridica subțire, arzândui degetele, dar nu o lăsa să se dezbrace de pahar.
El e convenabil.
Da, convenabil, murmură el, netezind cravata în fața oglinzii. Exact ca tot cete găsești la tine.
Anca plecă privirea în jos. Aburul se stinsese. Suprafaţa cafelei deveni închisă, reflectând tavanul ca un mic oglinziță crăpată.
Mihai, tu
Ce? răspunse el, scoțând cheile, metalul bătând în inelul de logodnă.
Nimic.
Ușa se închise cu atât de tare încât raftul cu porțelanuri tremură.
***
Se întâlniseră la lucru. Ea, o contabilă tihnită, cu părul prins întrun coc neglijent; el, un manager plin de încredere, al cărui râs răsuna prin holuri. Mihai o cucerea cu flori ude de rouă pe petale, cinește la lumina lumânărilor, comandând pentru ea un friptură mediugătită fără să întrebe ce îi place.
Nu eşti genul acela care se tot plânge pentru nimic, nu? întrebă el la a treia întâlnire, aranjând șervețelul pe genunchii ei.
Nu, zâmbi Anca, parcă nepăsătoare la clopoțeii de alarmă interioară.
Așa e bine. Fosta mea făcea tot timpul scandaluri
Ea nu dăduse importanță cuvintelor sale. Apoi urma nunta, copiii, căminul ca în poveștile altora.
Doar uneori, când ea își probă rochia cu umeri goi, el spunea:
Țiaș recomanda ceva mai simplu. Nu e stilul tău.
Sau când își machia buzele în fața oglinzii, el arunca pe fugă:
Pentru ce? Oriunde ajungi, rămâi acasă.
Și întro zi, când cumpără un parfum cu aromă fină de flori, el încruntă:
Miros de magazin ieftin. Te compari cu teta Lia din contabilitate?
De atunci nu-l mai purtă.
La ziua ei de naștere, el îi dăduse un aspirator.
Cel vechi scârțâie, explică el, privind cum deschide pachetul. De ce clipești mereu când treci prin casă?
Ea mulțumi și se uită multă la fereastră până când copiii o chemară să taie tortul.
Totuși tăcu. Pentru că, în fond, el era un bărbat bun: nu lovea, nu bea, aducea bani.
Nua fost?
***
Niciodată nu mai iubit?
În acea seară, aceeași discuție. Mihui îi plecă privirea, parcă verificând dacă ușa camerei era închisă.
De ce să nu ești soție perfectă.
Nu e răspuns.
El oftă, parcă trebuia să-i explice tabla înmulțirii.
Anca, ceți tot bagă capul pe sus? Suntem OK.
OK?! vocea ii tremură, nu de lacrimi, ci de furie care răsări la suprafață. Miai spus că mam căsătorit cu tine pentru că sunt convenabilă!
Și ce? își ridică umerii. E rău?
Ea îl privea ca pe cineva ce abia acum o vedea: bronzul de pe gât, rezultat al unui tenis cu colegii, nu al ei; ridul dintre sprâncene, nu al grijii, ci al iritației de a se justifica în fața ei.
Dar Cătălina?
Chipul lui Mihai se strânse, ca și cum ar fi tras un fir invizibil.
Ce legătură are ea?
Tu o iubeai.
Da, recunoscu el, brusc, și în acel cuvânt se năștea mai multă emoție decât în toți anii lor. O iubeam, dar cu ea nu puteam clădi o familie normală.
Anca simţi cum ceva se rupe înăuntru, cu un clic lin, ca un toc de tocură crăpată: poţi încă merge, dar nu așa cum era înainte.
Așadar eu sunt o substitută supusă?
Nu dramatiza, flutură el mâna ca pe un țânțar. Avem copii. Casă. Cealtceva vrei?
***
Se sfărâma.
Poate avea dreptate? Poate dragostea e un lux, iar familia contează mai mult? Anca stătea la fereastră, urmărind primele picături de ploaie ce se întindeau pe sticlă. În reflexie se vedeau urmele degetelor ei ultimii ani îi petrecuseră mereu acolo, aşteptând ca lumea din afară să îi răspundă.
Mihai Mihai trăia ca și cum nimic nu sa schimbat.
După o săptămână, văzând că ea încă își ține capul pe umeri, el încetă să mai joace rolul.
Încă macaroane? scormănează el cu furculița în farfurie, parcă nu mâncarea, ci probele neputinței ei. Hai să adaugi condimente.
Tu spui că nu-ți plac mâncărurile picante, răspunse ea, vocea ei străină, ca altcineva care rostea cuvintele în locul ei.
Și ce? îndepărtează el farfuria cu un gest ca și cum ar arunca un coș. Cătălina mereu gătea
Anca se ridică brusc. Scaunul scârțâi pe podea, lăsând o zgârietură încă o marcă în casa lor, încă o fisură nevăzută.
Vrei să fii cu Cătălina? Pleacă!
Dă-te la o parte, râse el, și râsul îi răsuna mai tare decât un strigăt. Unde aș fugi? Știi că-mi e convenabil cu tine.
În acel moment ea înțelese.
Nu încerca să o țină. Nu pentru că era sigur de dragostea ei, ci pentru că era sigur de supunerea ei.
Începu să observe asta peste tot.
În felul în care nu mai corecta hainele ei greșite pur și simplu trecea pe lângă ele, nepăsător. În felul cum nui mai arunca priviri, ca și cum ar fi devenit doar un element de decor un fotoliu pe care nul mai așezi. În felul cum zilele lui liniștite se prelungeau săptămâni fără certuri, fără pretenții, pur și simplu nimic.
Și cel mai înfricoșător era că acel nimic răsuna mai tare decât orice strigăt.
Stătea la masă, strângând marginea, și realiză: el nici nu se supăra. Doar aștepta să se supună. Cum a acceptat aspiratorul în loc de un cadou. Cum a renunțat la parfumuri. Cum a acceptat că nue tipul care gemă de lucruri mărunte.
Atunci ceva se întoarse înăuntru. Nu durere, nu furie ci eliberare.
Căci dacă nu e iubit, dar e încă supărat, însemna că încă exiști. Dacă nu mai există supărare atunci nu mai ești.
***
O lună mai târziu, depuse actele de divorț.
Mihai nulcredeau. Intră în bucătărie, unde Anca strângea lucrurile copiilor în cutii, și rămase blocat în prag, ca și cum în fața lui nu ar fi fost soția, ci o străină.
Serios? întrebă el, iar vocea îi tremura de o incertitudine ce nu se mai arătase de mult.
Anca nu ridică capul, continuând să împacheteze bluzele mici.
Da.
Dintro nebunie? făcu un pas înainte, iar ea simți cum umerii îi se încordează.
Nu e nebunie, murmura ea. Nu sunt mobilă.
El izbucni întrun râs aspru, nervos.
O, din nou dramă! Întotdeauna exagerezi.
Anca îl privi în sfârșit. Chipul îi devenise familiar până la durere, dar acum îl vedea altfel: buzele strânse, ochii ușor încruntaţi nu se topise din dor, ci din crăpătura lumii lui convenabile.
Nu exagerez, spuse ea. Doar sunt sătulă să fiu convenabilă.
Mihai tăcu, apoi smulse brusc cheile de pe masă.
Și ce să fac? Crezi că mie greu? aruncă o privire la cutii. Nici nu ştii să găteşti.
Ea tresări un înțepătură veche, familiară. Cuvintele lui odinioară o făcuseră să se îndoiască, dar acum păreau goale.
Poate, spuse ea. Dar alţii au altă părere.
Chipul lui se strânse.
Ah, așa e! Ai deja pe altcineva, nu? zâmbi el cu răutate. Bineînţeles, că altcineva e nevoie. Uităte la tine cui îţi mai trebuie?
Anca simţi cum o durere veche se strânge din nou. Pe punctul săvălpunse să rostească: Ai dreptate, iertare, ca de o sută de ori înainte.
Dar își dădu seama că nu mai vrea.
Eu spuse hotărât. Am nevoie de mine.
Mihai rămase fără cuvinte. Nu se aştepta asta.
Te-ai înnebunit, oftă el. Dar copiii? Nu te gândești la ei?
Închise ochii o clipă. Copiii mereu în gânduri.
Vor vedea ce înseamnă să te respecţi pe tine însăţi, răspunse ea.
Destul! flutură el mâna. Ești egoistă. Avem casă, confort şi tu renunţi la toate pentru niște nebuni?
Anca îl privi și înţelegea în sfârșit: pentru el acel nebun era tot ce conta.
Pentru tine e așa, spuse ea. Pentru mine nu.
El se întoarse, bătând cu degetele pe chei.
Bine, vei regreta.
În ziua în care își luă ultimele lucruri, Mihai o întrebă:
Şi ce, crezi că vei găsi pe altcineva mai bun?
Ea se opri la uşă, simţind o adiere uşoară din afară mângâind faţa.
Mai bun? întrebă ea. Nu ştiu. Dar poate pe cineva ce mă vede, nu un spaţiu gol.
El nu răspunde. Iși întoarse spatele şi plecă în stradă, unde mirosul de ploaie şi libertate se amestecă.
***
Doi ani trecură.
Anca se căsătorise cu un bărbat ce o săruta pe umăr dimineaţa, chiar şi când ea se mâhnise că era prea devreme. El șoptea: Eşti frumoasă, chiar şi când ea purta halatul vechi, părul ciufulit şi ochii obosiţi. Întro zi, văzând acel aspirator la reducere, el râse și icumpăra un buchet de bujori, doar pentru că lea amintit de nuanţa buzelor ei.
Începu să poarte din nou parfumuri, să-şi machie buzele, săaleagă rochii cu umeri goi. De fiecare dată când ochii lui se ologiseră asupra ei, inima îi încălzea, ca şi cum ar fi topit gheaţa cea stat mult timp în interior.
Iar Mihai
Întro seară, accidental, Anca îl întâlni întro cafenea din Chișinău. El stătea singur la o masă colţ, sorbind espresso și privind telefonul. Pe masă, în faţa lui, zăcea o fotografie veche a copiilor lor, marginată, ca şi cum ar fi fost frecvent răsfoită de degete.
Anca ar fi putut să treacă pe lângă el, dar el ridică privirea. Ochiurile lor se întâlniră.
Şi ea nu văzu nimic. Nici furie, nici dor, nici iritare. Doar un gol imens, ca o fereastră goală dintrun apartament de unde mobila fusese răpită cu ani în urmă.
El încuviință cu un din cap. Ea zâmbi. Se despărţi.
Mai târziu, acasă, îmbrăţişânduşi soţul, Anca îşi aminti de frica de a rămâne singură. Acum ştia: nu singurătatea e înfricoșătoare, ci a fi singură când cineva e lângă tine.
Iar Mihai
Mihai nu sa căsătorit din nou.
Cătălina, când îl sună la șase luni de la despărțire, chicoti și spuse că are o viață nouă. Copiii veneau la el în weekenduri, dar în ochii lor începea să apară o distanță politicoasă. Noaptea, obișnuia să servească whisky și să privească televizorul, unde siluetele oameni se mişcau în tăcere.
Convenienţii pleacă. Iubiţii rămân.
Dar să fii iubit trebuie să înveţi mai întâi să iubeşti pe tine însuţi.
