Azi mi-ai spus că m-am căsătorit cu tine pentru că sunt practică!
Și ce? el ridică din umeri. E așa o problemă?
Ești din nou în acel halat vechi? Mihai, cu o dezgustătoare mimă, aruncă o privire spre Anca, în timp ce închide mânecile cămășii ca și cum ar ajusta armura înainte de luptă.
Ea stă nemișcată, cu o ceașcă de cafea în mâini. Aburul subțire se înalță, arzând degetele, dar ea nu îl lasă să se stingă.
El e convenabil.
Da, convenabil, își răspunde el, înnodând cravata în fața oglinzii. Așa cum totul la tine.
Anca pleacă privirea în jos. Cafeaua nu mai fumează. Suprafața se înnegrește, reflectând tavanul ca o mică bucată de oglindă spartă.
Mihai, tu
Ce? deja scoate cheile, metalul trosnește la inelul de logodnă.
Nimic.
Ușile se închid cu forță, făcânduse să tremure o etajeră cu vase de porțelan.
***
S-au întâlnit la birou. Ea, o contabilă tăcută și modestă, își strângea părul într-un coc neglijent; el, un manager încrezător, al cărui râs răsuna pe coridoarele de la IT. Mihai o curăța cu vorbe deosebite: trandafiri cu picături de rouă pe petale, cine la lumina lumânărilor, unde comandă pentru ea un fript de vită mediugriș, fără să ceară niciodată ce îi place.
Nu ești genul de persoană care se plânge de detalii, nu? întrebă el la a treia întâlnire, aranjând serveta pe genunchii ei.
Nu, zâmbi Anca, parcă nepăsând la clopoțeii de avertisment.
A, bine. Fosta mea făcea tot timpul scandaluri
Ea nu acordă importanță. Apoi, căsătoria, copiii, casa. Totul ca la orice poveste de cartier.
Doar uneori, când își probea rochia cu umeri goi, el spunea:
Țiar prinde ceva mai simplu. Nu e stilul tău.
Sau când își rujuia buzele în fața oglinzii, arunca:
De ce? Tot acasă stai.
Și întro zi, când cumpără un parfum cu aromă fină de flori de tei, el încruntă:
Miros ca la un magazin ieftin. Te compari cu măicuţa Luminita de la contabilitate?
De atunci nu lea mai purtat.
La ziua ei de naștere ia dăruit un aspirator.
Cel vechi scârțâie, explică el, privind cum ea dezleagă cutia. Ați vedea mereu cum suspini când cureți.
Ea mulțumește, apoi rămâne cu privirea lipită de fereastră până când copiii o cheamă să taie tortul.
Însă tace. Pentru că, în linii mari, el era un soț bun. Nu bătea, nu bea, aducea banii.
Nu era destul?
***
Nu mai iubit niciodată?
Seara aceea, aceeași discuție. Mihăi ridică privirea, ca și cum ar verifica dacă ușa e încuiată.
De ce să nu ești o soție perfectă.
Nu e un răspuns.
El oftă ca și cum ar trebui să-i explice tabla înmulțirii.
Anco, de ce îți consumi creierul? Totul e în regulă.
În regulă?! vocea ia tremurat, nu de lacrimi, ci de furie ce în sfârșit izbucni. Ai spus că team luat pentru că sunt practică!
Și ce? el ridică din umeri. Nu e de nuapărat rău?
Ea îl privește pentru prima dată cu ochi noi: bronzul de pe gât, al său, de la un meci de tenis cu colegii, nu de la ea. Rânfila dintre sprâncene nu era de griji, ci de iritare că trebuia să se justifice cu ea.
Dar Cătălina?
Chipul lui Mihăi se strânse, ca și cum cineva ar trage o sfoară invizibilă.
Ce legătură are ea?
O iubeai.
Da, recunoaște el, iar în acel cuvânt se ascundeau mai multe sentimente decât în toți acei ani. O iubeam. Dar cu ea nu poți construi o familie normală.
Anca simți ceva crăpând înăuntru, un click subțire, ca o talpă de pantof ce se rupe: poți să mergi, dar nu ca înainte.
Deci eu sunt doar o înlocuire docilă și gospodărească.
Nu dramatiza, aruncă el mâna, ca și cum ar alunga o țânțară. Avem copii. Casă. Ce mai vrei?
***
Ezita.
Poate are dreptate? Poate dragostea e un lux, iar familia e mai importantă? Anca stă lângă fereastră, urmărind primele picături de ploaie ce se estompează pe geam. În reflexie apar urmele degeteei a stat aici des în ultimele săptămâni, așteptând să io răspundă lumii de afară.
Mihăi Mihăi trăia ca și cum nimic nu sa schimbat.
După o săptămână, văzând că ea încă își păstrează răbdarea, el încetează complet să mai joace rolul.
Din nou paste? străpunde furculița farfuria, de parcă ar scormoni probe ale incapacității ei. Măcar să adaugi sos.
Tu însuți ai zis că nu-ți plac mâncărurile picante, răspunde ea, dar vocea îi este străină, ca și cum altcineva ar rosti cuvintele.
Și ce? împinge vasul cu o expresie de aimidatlamâncare. Cătălina mereu gătea
Anca se ridică brusc. Scaunul scârțâie pe podea, lăsând o zgârietură altă pată în acea casă, altă crăpătură invizibilă.
Vrei să mergi la Cătălina? Hai!
Dă-te la o parte, râde el, și râsul acesta răsună mai tare decât un strigăt. Unde aș să fug? Știi că e convenabil cu tine.
În acel moment, ea înțelege în sfârșit.
Nu încerca să o rețină. Nu pentru că era sigur de dragostea ei, ci pentru că era sigur de supunerea ei.
Începe să observe acest lucru pretutindeni.
În felul în care nu o corectează când se îmbracă greșit trece pur și simplu pe lângă ea, neatent. În felul în care nuși mai menține privirea pe ea, ca și cum ar fi devenit doar un element de decor un fotoliu existent, dar pe care nu te mai așezi. În felul în care zilele lui liniștite durează săptămâni fără certuri, fără pretenții, pur și simplu nimic.
Și cel mai înfricoșător a fost că acel nimic era mai puternic decât orice țipet.
Stă pe bucătărie, strângând marginea mesei, și își dă seama: nici nu se supără. Doar așteaptă să cedeze. Cum a cedat cu aspiratorul în loc de un cadou. Cum a cedat să nu poarte parfumurile. Cum a cedat să nu fie din acei care se plâng de detalii.
Atunci ceva se răstoarnă înăuntru.
Nu durere, nu furie eliberare.
Căci dacă nu ești iubit, dar te enervează, încă exiști.
Dacă nu mai e nici o enervare
Atunci pur și simplu nu mai ești.
***
După o lună, depune cererea de divorț.
Mihăi ezită la început. Intră în bucătărie, unde Anca așază lucrurile copiilor în cutii, și stă nemișcat în prag, parcă în fața unei străine, nu a soției lui.
Serios? întreabă, și pentru prima dată după mult timp, vocea lui tremură de nesiguranță.
Anca nu ridică privirea, continuând să împacheteze bluze mici.
Da.
Dintro prostie? face un pas înainte, iar ea simte cum îi strânge umerii.
Nu e o prostie, șoptește ea. Eu nu sunt mobilier.
El râde brusc nervos, aspru.
O, din nou dramă! Întotdeauna exagerezi.
Anca se uită în sfârșit la el. Chipul lui era dureros de familiar, dar acum îl vedea altfel: buze strânse, ochi ușor încruntați nu era supărat pentru că o pierduse, ci pentru că lumea lui comodă sa crăpat.
Nu exagerez, spune ea. Sunt doar obosită să fiu practică.
Mihăi tace, apoi apucă brusc cheile de pe masă.
Așa să fie! Crezi că-mi va fi greu? aruncă o privire la cutii. Nici nu ştii să găteşti cum trebuie.
Ea tresare un înțepător familiar. Cuvintele astea îi stârneau îndoieli în trecut, dar acum acum păreau goale.
Poate, acceptă ea. Dar unii gândesc altfel.
Chipul lui se încruntă.
Ah, așa! Ai deja pe cineva, nu? zâmbește cu răutate. Desigur, cum să nu. Uităte la tine cui îţi mai trebuie?
Anca simte cum totul se strânge înăuntru o durere veche, cunoscută. Aproape că își deschide gura să spună: Ai dreptate, îmi pare rău, cum făcea de sute de ori.
Dar îşi dă seama brusc: nu mai vrea.
Eu spune hotărâtă. Am nevoie de mine.
Mihăi rămâne blocat. Nu se aștepta la asta.
Ești nebună, murmura el. Dar copiii? Nu te gândești la ei?
Închide ochii pentru o clipă. Copiii mereu în gând.
Ei vor vedea ce înseamnă să te respecți, răspunde ea.
Gata! aruncă mâna. Ești egoistă. Avem casă, avere Și totul îl arunci pe la detalii?
Anca îl privește și înțelege, în sfârșit: nu înțelege deloc. Pentru el, toate astea erau doar detalii.
Pentru tine spune ea. Da, pentru tine.
El se întoarce, bătăi de degete pe chei.
Bine, vei regreta.
În ziua în care ia ultimele lucruri, Mihăi întreabă brusc:
Crezi că vei găsi pe cineva mai bun?
Ea se oprește lângă ușă, simțind briza ușoară a ploii de afară atingândui obrajul.
Mai bun? întreabă. Nu știu. Dar măcar pe cineva care să mă vadă, nu golul pe care-l lasă.
El nu răspunde.
Și ea iese pe stradă, unde mirosul de ploaie și libertate se împletesc.
***
Două ani trec.
Anca se căsătorește cu un bărbat ce o sărută la umăr în fiecare dimineață, chiar și când ea murmura că e prea devreme. Un bărbat care șoptește: Ești frumoasă, când o vede în halatul ei vechi, cu părul răsfirat și ochii obosiți. Întro zi, văzând același aspirator în reducere, el râde și îi cumpără în loc un buchet de bujori doar pentru că lea amintit de nuanța buzelor ei.
Ea reînvață să poarte parfumuri. Să-și coloreze buzele. Să aleagă rochii cu umeri goi. Și de fiecare dată când simte ochii lui fascinați, inima îi încălzește ca și cum sar topi din nou ceva ce a stat înghețat prea mult timp.
Iar Mihăi
Întro zi, Anca îl întâlnește întâmplător la un cafenea din Centrul Vechi. El stă singur la o masă colț, sorbind cafea și privind pe telefon. În fața lui zace o fotografie cu copiii lor, ușor uzată, ca și cum degetele ei ar fi răsuflat pe ea deseori.
Anca vrea să treacă pe lângă el, dar el ridică privirea. Ochii lor se întâlnesc.
Și ea vede nimic.
Nicio furie. Nicio melancolie. Nici un pic de iritare. Doar un gol, imens și infinit, ca o fereastră de apartament de care au scos mobila cu ani în urmă.
El dă din cap. Ea zâmbește. Se despart.
Mai târziu, acasă, îmbrățișânduse cu soțul, Anca își aduce aminte de frica de a rămâne singură. Acum înțelege nu singurătatea în sine e înfricoșătoare.
Este înfricoșător să fii singură când cineva e lângă tine.
Iar Mihăi
Mihăi nu sa căsătorit niciodată.
Cătălina, când el a sunat-o la șase luni după despărțire, a râs și ia spus că are o viață nouă.
Copiii veneau la el în weekenduri, dar în ochii lor apare tot mai des o politeță distantă.
Seara, obișnuia să verse whisky și să privească televizorul, unde oamenii se mișcau în tăcere.
Căci convenienții pleacă. Iar cei iubiți rămân.
Dar să fii iubit înseamnă să înveți mai întâi să iubești pe tine însuți.
