Aeroportul de rezervă
Mă auzi? vocea îi era joasă, aproape vinovată. Aproape. Mariana, zic, mă auzi?
Îl auzeam. Întotdeauna l-am auzit. Chiar şi când tăcea, chiar şi când nu suna cu săptămânile, simţeam un ecou al prezenţei sale plutind prin apartamentul meu. Parcă lăsa în urmă ceva nepalpabil: aroma cafelei, urma de cană pe pervaz, un scaun uşor împins lângă masa din bucătărie.
Te aud, Lucian.
Atunci de ce nu zici nimic?
Mă gândesc.
Lucian oftă. Recunoşteam oful acela pe de rost. Greu, ca un oftat strâns, de parcă aerul abia îi ieşea printre nişte lanţuri dinlăuntru. Lucian oftă aşa doar când voia să-i fie milă cuiva de el, dar nu ştia cum să ceară.
Nu mai am unde, înţelegi? Chiar nu mai am.
Stăteam la geam, priveam pe stradă. Martie. Zăpadă murdară pe lângă borduri, porumbei uzi pe marginea acoperişului de vizavi, o femeie cu un cărucior ce nu reuşea să ocolească băltoaca. Un martie obişnuit, de oraş, nimic deosebit. Iar în mine ceva se întorcea încet, ca pagina unei cărţi, ca un zăvor.
Intră, i-am zis.
Atât tot. Trei silabe. Şi iar a început de la capăt totul.
Lucian avea 53 de ani. Eu 51. Ne cunoşteam de pe vremea când purta cămăşi în carouri şi credea că e grozav, iar eu umblam cu coadă groasă şi voiam să fiu invizibilă. Ne-am cunoscut prin nişte prieteni comuni, pe o bucătărie de bloc, bând vin ieftin, polemizând pe seama cărţilor nefăcute până la capăt. Lucian era atunci zgomotos, umplea casa cu râs, gesticula atât de mult că a dat jos o farfurie de pe masă. Strângeam cioburile şi mă întrebam: cum o fi să fii aşa să umpli totul?
Eu eram alta. Tăcută. Din acelea pe care abia le observi, dar dacă ai observat-o, nu o poţi uita. Sau aşa credeam, cel puţin.
El s-a îndrăgostit atunci, nu de mine. De Sorina. Era previzibil, ca furtuna după o secetă lungă. Sorina era sclipitoare, vorbea repede, râdea tare, intra ca o flacără în încăpere. Lângă ea, mă simţeam mereu ca o acuarelă lângă un tablou în ulei. Nu mai puţin valoroasă, doar altfel.
S-au cuplat repede şi la fel de repede au început certurile. Iar eu am privit totul din umbră ani la rând. Se despărţeau, se împăcau, iar se despărţeau. Sorina făcea scene, Lucian trântea uşa, venea şi pleca iar. Erau ca un leagăn fără oprire.
Între aceste urcuşuri eram eu. Adică rămâneam eu.
Prima oară a venit la mine când s-au certat serios. Avea vreo 35, eu 33. A sunat târziu, vocea răguşită: Poţi să mă primeşti? Am spus: Sigur. Am pus la fiert ceai de cimbrişor, un pic de mâncare, am stat de vorbă până la doi noaptea. Vorbea el, eu ascultam. Eram bună la asta.
A adormit pe canapeaua mea. Dimineaţa a băut cafea, m-a mulţumit şi a plecat. După două săptămâni s-a împăcat cu Sorina.
Nu m-am supărat. Am strâns pătura de pe canapea, am spălat-o, am pus-o la locul ei. Şi mi-am continuat viaţa.
Aşa s-a repetat. De zeci de ori. Venea după fiecare scandal, uneori o seară, uneori zile întregi. Beam ceai de cimbrişor, vorbeam, se liniştea, pleca înapoi. Mereu spre Sorina.
N-am numit asta iubire. Mi-era frică. Dar când suna la uşă, simţeam o gheară în piept, apoi eliberare. El e. Din nou, aici. Al meu. Un pic, dar al meu.
Mă gândeam la mine ca la un turn de control. Avioanele vin, aterizează, se alimentează, zboară mai departe. Turnul rămâne. Mereu acolo, mereu pregătit.
Acum a venit la sfârşit de martie, cu un sportbag mare pe umăr. Albastru, uzat, cu inscripţia albă, abia vizibilă. Când am văzut geanta, am priceput totul. Nu pentru o noapte sau două.
Rămâi mai mult? am întrebat în hol, în timp ce-şi scotea geaca.
Nu ştiu, a spus sincer. Cel puţin asta întotdeauna am apreciat la el. Poate o săptămână. Vedem.
Bine. Pun de ceai.
Am pus la fiert ceainicul. Am scos cimbrişor. S-a aşezat în bucătărie, la locul lui la geam, cu spatele la frigider. Am pus cana în faţa şi am simţit un amestec între căldură şi melancolie.
E grav? am întrebat.
Mai rău nu se poate, a cuprins cana cu ambele mâini. A zis ea că e obosită. Că nu se mai poate aşa. Că ne facem rău.
Ce i-ai răspuns?
Nimic. Am luat geanta şi am plecat.
Am tăcut. Afară, stropi rari de la streaşină băteau ca un metronom.
Mariana, pentru prima dată m-a privit direct, Nu eşti supărată că am venit?
Ba mă bucur, am zis. Şi era adevărat.
Primele zile au fost ciudate, nu rele, doar altfel. M-am obişnuit singură, în propriul meu ritm. Mă trezeam la şapte, făceam cafea, citeam la geam, mergeam la serviciu. Seara găteam ceva uşor, mă uitam la un film, vorbeam cu Ana, prietena mea. Mă culcam la unsprezece.
Lucian aducea alt ritm. Nu din răutate. Se trezea târziu, voia să discute la micul dejun, când eu deja mă gândeam la dosarele de la birou. Lăsa lucruri aiurea prin casă. Punea televizorul tare. Ocupa baia mai mult ca mine.
Dar seara, la masă, era linişte şi bine. Găteam o musaca după o reţetă uitată dintr-o revistă, mânca două porţii, spunea că nu a mai mâncat aşa de bun de ani de zile. Ne uitam la filme de demult şi dezbăteam finalurile. Duminica mergeam la piaţă, el ducea sacoşa grea, aşa firesc încât mă opream din respiraţie de emoţie.
A trecut o săptămână. Apoi încă una. Apoi o lună.
Noaptea, m-am trezit şi, ascultând respiraţia lui regulată, mi-am zis: dacă asta e adevărat? Poate aşa arată fericirea la anii noştri nu explozivă ca la tineri, ci caldă şi sigură ca o casă veche.
I-am spus Anei. Ne-am văzut la cafeneaua din centru, ea cu latte-ul ei obişnuit, a ascultat totul. Apoi:
Mariana, eşti fericită ACUM? Nu după sau în viitor, acum?
M-am gândit cu adevărat.
Da, chiar acum, da.
Atunci trăieşte acum, nu mai planifica. Şi opreşte scenariile.
Chiar am încercat.
Am stat patru luni împreună. Aprilie, mai, iunie, iulie. Le ţin minte cu detalii: când a înflorit liliacul şi mi-a adus o ramură, cum ne-am certat din nimic şi s-a împăcat primul. Cum o sâmbătă întreagă am stat pe balcon, fiecare cu cartea, şi liniştea era de-ajuns.
Am început să mă gândesc în noi. Nu MĂ duc, ci NE ducem. Nu trebuie, ci trebuie SĂ FACEM. A venit natural, n-am oprit nimic.
Şi la el era schimbarea. Nu mai pomenea de Sorina. Era mai blând, privea cu o căldură care nu era milă. Poate era iubirea de care am fugit tot timpul.
Mi-a cerut cheia de la apartament. Fără ezitare am făcut o copie, am pus-o pe masă. Mica, rece, şi totuşi inimă mi s-a luminat.
Era început de iulie.
La mijlocul lui iulie, telefonul a sunat.
Aveam treabă în bucătărie, el era în cameră. Telefonul lui a sunat tare, apăsător. Nu am băgat în seamă. Dar după aceea, linişte. Şi încă şi mai multă tăcere, din aia care schimbă totul, dar nu ştii încă ce.
Am ieşit. Era în picioare, în mijlocul camerei, cu telefonul în mână.
Lucian?
Mi-a aruncat o privire. Am ştiut totul. Nu cu mintea, ci cu altceva, mai adânc.
Sorina. Are necazuri. E singură, are nevoie de ajutor.
Pur şi simplu. Fără explicaţii lungi. Un cuvânt: Sorina.
Am înţeles, i-am zis.
Mariana…
Du-te.
Vreau să-ţi explic…
Nu e nevoie, am zis uşor. Înţeleg. Du-te.
A stat o clipă. Se uita la mine. Eu la el. Apoi şi-a luat sportbagul. Stătea de zile bune în hol, ca şi cum ştia că iar va fi nevoie.
Te sun, a zis din uşă.
Bine.
A închis uşa. Zăvorul a trosnit. Am rămas în mijlocul camerei, cu aceeaşi tăcere, dar în ea nu era decât lipsă.
Primele trei zile nu am plâns. Mă aşteptam la lacrimi şi nu au venit. Era altceva. Ca atunci când scoţi o piesă veche de mobilă. Rămâne o pată pe parchet şi gol.
La serviciu nu m-a dat de gol nimic. Eram contabilă la o firmă mică de construcţii, aveam nevoie de concentrare cifrele nu te întreabă cum te simţi.
În a patra zi am făcut iar musaca. Fără să ştiu de ce. Am tăiat, am pus la cuptor, am mâncat. A fost bună. Atât de bună, că nu am putut să nu plâng.
Abia atunci am plâns. Pe masă, cu ceaiul, fără ruşine.
A doua zi a venit Ana, neinvitată. Mi-a scris din scara blocului: Deschide, sunt jos!. A venit cu o plasă din care ieşeau pâini şi alte alea. M-a îmbrăţişat. Am stat aşa, fără lacrimi. Parcă plânsesem tot ce era de plâns.
Povesteşte, a zis Ana.
Ce să zic? Ştii tot.
Spune cu voce tare. E nevoie.
I-am povestit. Despre iulie, telefon, sportbag, te sun. N-a sunat. Trecuse deja o săptămână.
O să-l aştepţi? m-a întrebat direct.
Nu, i-am răspuns. Uimită că o spun aşa uşor.
Sigur?
Sigur. Sunt obosită să aştept. Toată viaţa am aşteptat. Nu ştiu când a început, dar mereu am aşteptat. Să sune, să vină, să aleagă. N-a ales niciodată. Doar revenea când nu mai avea unde.
Ştii cum se numeşte asta?
Cum?
Aeroport de rezervă. Am fost aeroportul lui de rezervă. Totdeauna aici, cu pista liberă, luminile aprinse. El zbura şi ştia: dacă e nevoie, poate ateriza.
Ana m-a privit.
De mult ai ştiut?
De mult ştiu. Dar abia acum am înţeles.
Diferenţa? Să ştii e una, să înţelegi e alta. Poţi şti şi să trăieşti cu iluzia, dar doar când înţelegi, nu te mai minţi.
August a trecut ciudat. Nu întunecat, doar liniştit. Muncă, acasă, gătit, citit, uneori plimbări lungi pe Bulevardul Ştefan cel Mare. Priveam Nistrul, felinarele răsfrânte în apă, oamenii. Mă gândeam mereu, dar altfel.
Odată, în vitrina unui magazin, m-am surprins: o femeie cu părul prins, pardesiu crem, privirea obosită dar nu frântă. M-am întrebat: tu ce vrei? Nu Lucian, nu tot trecutul. TU, Mariana? N-am aflat, dar întrebarea deja conta.
În septembrie am mutat mobila. A început cu canapeaua îşi pierduse locul. Am reamenajat totul. Camera s-a luminat. Şi m-am întrebat de ce nu am făcut-o mai devreme. Poate mi-era teamă să nu cumva să revină şi să zică: Ce-ai făcut aici?.
Acum nu mai era cine.
Mi-am cumpărat perdele noi. Din in, crem, cu model fin. Cele vechi, bleumarin, grele, furau lumina. Acum dimineaţa soarele aurit intra în cameră. Nu observasem aurul ăsta în 51 de ani.
În octombrie m-am înscris la un curs de italiană, dorisem demult, dar tot amânam. Lume faină în grupă, profesoara tânără, glumeaţă, ne punea să cântăm cântece italieneşti la oră. Cântam. Râdeam cu poftă.
Ana a întrebat:
Italiană, Mariana?
Italiană.
Dar de ce?
Vreau la Barcelona.
Dar acolo e spaniolă!
Ştiu, dar se aseamănă!
N-a contat. Era ciudat şi frumos să fac ceva doar pentru mine.
Barcelona a apărut într-o fotografie online: o stradă matinală, piaţă, un bătrân cu ziarul, o pisică roşcată pe pervaz. M-a fulgerat: acolo vreau. Nu într-un concediu, ci să stau câteva săptămâni. În lumina aia, printre pietre, mireasma portocalilor şi a mării.
Am scris într-un carneţel: Barcelona. Primăvara. Am lipit pe frigider. Mă uitam la el.
Noiembrie a venit cu frig şi zile scurte. Am luat abonament la bazin. Înotam dimineaţa, înainte de lucru. Nimic nu miroase a viaţă ca apa.
Din când în când, rar, mă gândeam la Lucian. Poate e iar cu Sorina, poate îi e bine. Nu-i doream răul. Mă gândeam ca la o poză veche: recunoşti chipurile, dar simţi altfel.
În decembrie Ana m-a invitat la Revelion cu prietenii ei. Era să refuz, dar am mers. Am râs, am ciocnit şampanie. La miezul nopţii, nu am simţit singurătate. Ceva ca o uşurare parcă am lăsat jos o povară şi abia atunci am văzut cât de grea era.
Ianuarie, februarie. Bazin, italiană, cărţi. Am făcut curat pe sertare, am aruncat ce nu folosesc. Am găsit pătura aceea veche, cea pe care dormise el prima oară pe canapeaua mea. Am dat-o la donaţie. Să încălzească pe altul.
Martie venise iar. Un an întreg.
Stăteam la geam, cu cafeaua. Zăpadă murdară, porumbei uzi, femeie cu cărucior. Tot la fel. Eu, nu.
Sâmbăta, exact pe la prânz, Lucian a sunat. Am văzut numărul, m-a fulgerat ceva nu bucurie, nu durere. Doar reflex.
Am răspuns.
Mariana, eu sunt, a zis un glas cunoscut şi străin.
Văd.
Ce faci?
Bine. Tu?
Pauză.
Nu tocmai. Putem să ne vedem?
M-am gândit.
Putem. Dar la scara blocului, nu în apartament. Vin în douăzeci de minute.
Nu se aştepta. Pauză.
Bine, la scara blocului.
Mi-am băut cafeaua liniştită. M-am îmbrăcat, am privit în oglindă. Femeie în palton gri deschis, sigură pe sine.
Era afară, vizibil îmbătrânit. Sau poate doar eu priveam altfel. A slăbit, nu se mai îngrijise ca înainte.
Salut, a zis.
Salut.
Ne-am plimbat încet, pe strada Lăpușneanu, fără scop.
Vreau să-ţi spun ceva important.
Spune.
Mi-a mers rău anul ăsta. Sorina… n-a mers. Ea a plecat. Şi afacerea s-a dus. Am rămas… de unul singur, cu nimic.
Am tăcut.
M-am gândit mult la tine. Mi-am dat seama ce prost am fost. Tu ai fost omul adevărat din viaţa mea.
Lucian, l-am oprit.
Nu, lasă-mă… Vreau să încerc iar, pe bune. M-am schimbat. Dă-mi o şansă.
Ne-am oprit lângă un castan. Mugurii deja se umflau, micuţi. Primăvara venea.
Eşti frumoasă, a zis. Şi mai frumoasă ca înainte. Cum?
Am zâmbit.
Aşa e viaţa.
Mariana… Dă-mi voie.
Mi-am lăsat mâna în a lui o clipă. Era caldă, cunoscută. Am retras-o.
Ascultă. Te rog să mă înţelegi, să nu te superi, doar să pricepi. Bine?
Spune.
Tu zici că te-ai schimbat. Te cred. Dar nu-i despre tine. E despre mine.
Cum adică?
Şi eu m-am schimbat. Tu cauţi să repari ce-ai pierdut. Eu am găsit ceva şi nu vreau să pierd: pe mine. Oricât de banal ar suna.
Am privit ochii lui nelinişte şi speranţă.
Am fost aeroportul tău de rezervă, Lucian. Aterizai doar aici când nu mai era altundeva. Erai sigur că pot să te primesc oricând.
Nu e adevărat, a şoptit.
E şi ştii asta. Dar s-a terminat. Aeroportul ăsta e închis. Nu vreau să fiu niciodată varianta de rezervă. Pentru nimeni. Chiar dacă eşti un om bun.
A tăcut mult.
Şi acum?
Am planuri. Plec la Barcelona la primăvară. Învăţ italiană, merg la bazin, citesc. Ăsta-i universul meu acum. Poate nu e foarte strălucitor, dar e al meu şi nu mai e loc de cineva care vine doar când nu mai poate altfel.
Dar dacă vin pentru tine?
L-am privit fără grabă. Poate era sincer. Dar eu nu mai pot afla.
Poate. Dar eu nu mai pot risca. Nu mai sunt aceeaşi. Cea care aştepta şi păstra loc, nu mai există. Acum trăiesc altfel.
Dă-mi o şansă!
Nu. Nu din răutate. Ştiu, prea bine ştiu cum e să începi iar şi iar de la zero.
Ne-am oprit în faţa blocului. Acelaşi loc, alt an. Şi eu altă femeie.
Nici măcar un ceai cu cimbrişor?
Nu.
De ce?
Pentru că ceaiul acela e deja altceva. E un nou început. Iar eu nu mai pot începe.
A lăsat privirea în jos. A ridicat-o după o vreme.
Eşti fericită? fără reproş, simplu.
M-am gândit ca şi cu Ana.
Da. Chiar aici şi acum.
Atât voiam. Să ştiu că eşti bine.
Am tăcut. La final a zis:
Sună-mă, dacă vrei, doar ca să vorbim.
Nu, îi şoptesc. Să avem fiecare drumul lui.
A dat din cap, încet, ca şi cum accepta ceva greu.
Barcelona, zici?
Da.
Oraş minunat.
Ştiu. Chiar dacă n-am fost.
A plecat, fără să se uite înapoi. L-am privit cu aceeaşi linişte cu care dai drumul unei păsări.
Am urcat. Miros de cafea, de in proaspăt la perdele, dâra soarelui pe noua canapea. Am pus de ceai mentă, nu cimbrişor. Obişnuinţă nouă.
Am luat foaia de pe frigider cu două cuvinte.
Barcelona. Primăvara.
Am scris cu pixul: Aprilie.
Aprilie era aproape.
Aeroportul e închis. Turnul de control a stins luminile. Iar eu, în sfârşit, urc în avionul meu.
***
Nu s-a schimbat totul într-o clipă. A fost nevoie de un an, să ajung aici. Un an care m-a modelat încet, zi cu zi, lună cu lună.
După ce a plecat Lucian atunci, în iulie, mintea a ştiut, dar sufletul nu credea. Am gătit pentru doi o vreme, deşi eram singură. Cana lui, albastră, cu ciobitura la gură, a rămas pe raft. Am pus-o în spate. O să-i găsesc rostul la timpul potrivit.
În ziua a cincea m-a sunat mama, din Bălţi.
Mariana, e totul bine?
Da, mamă.
Tu nu eşti bine.
Sunt doar obosită.
Pauză. (Mama avea radar pentru necazuri).
Lucian a plecat?
Am râs amar. De unde ştii?
Sunt mama ta. Cum eşti?
Supravieţuiesc. Chiar nu mă simt rău.
Vii acasă la Bălţi?
Nu. Am nevoie să rămân aici, cu mine.
A ştiut să nu insiste.
N-am sunat-o, pentru că nu am avut acel tip de rău pe care îl aştepta. Doar o oboseală. O singurătate specială când tu ai ales-o şi tot te apasă. Fără disperare, fără să chem pe nimeni înapoi.
Poate am ştiut mereu că Sorina nu e trecut, ci orbită paralelă. Lucian aparţinea acolo, nu la mine.
În iulie mi-am schimbat tunsoarea la Luminiţa. Mai scurt, şi altă nuanţă, te rog.
Când am ieşit, vecina Maria mi-a spus:
Eşti alt om, Mariana, ţi-a venit tare bine schimbarea asta. Orice femeie când se tunde aşa… clar s-a schimbat ceva major.
Femeie deşteaptă, Maria.
August a fost cu concediu. Nu am plecat nicăieri. Am redescoperit Iaşul. Am mers la Grădina Botanică, unde nu fusesem vreodată. Am stat pe bancă printre flori, citind, sau pur şi simplu observând soarele printre crengi.
Asta se numeşte a trăi, mi-am zis.
Odată, lângă mine s-a aşezat o femeie, Gabi, şi am citit împreună. Nu am legat o prietenie, dar am descoperit ce bine e să stai alături, în tăcere, uneori cu un om străin.
Septembrie a adus miros de mere coapte şi nerăbdarea începuturilor. Atunci am mutat iar mobila. Am tras canapeaua, am luminat altfel spaţiul. Am gândit la Lucian fără durere. Chiar am vrut să-i fie bine. Să nu-mi consum energia pe supărare.
În octombrie, la italiană, am cunoscut-o pe Alina, cam de vârsta mea am râs mult amândouă. Mergeam la film, la expoziţie. Asta înseamnă: dacă eşti deschis, vin şi oameni noi.
Despre noiembrie, decembrie şi ianuarie am spus deja. În ianuarie am recitit un jurnal din tinereţe: Totul e bine. Te-ai descurcat, am scris la final.
Februarie, odată cu dezgheţul, am găsit un anticariat nou. Am cumpărat un ghid de Barcelona. După ce am plătit, am simţit bucuria aceea adevărată: e PRIMA mea călătorie doar pentru mine.
Ana mi-a spus:
E corect, fiecare femeie are dreptul la aşa ceva.
Mama, când a auzit, s-a îngrijorat: Să faci poze multe şi să dai un semn când ajungi!
Relaţiile după 50 nu sunt despre a prinde pe cineva. Ci despre a te alege.
Am trăit viaţa mereu în aşteptare. Dar aprobarea nu vine niciodată de la alţii. Dacă nu o iei singură, rămâi captivă.
Asta e lecţia.
Psihologia relaţiilor nu e complicată: nu poţi schimba pe altcineva, doar ce permiţi în viaţa ta, ce laşi înăuntru, ce închizi la uşă.
Eu am închis uşa.
Când Lucian a venit iar, eu deja eram alt om. Nu cu brutalitate, nu din răzbunare. Doar cu linişte.
Am simţit milă. Fost-a slăbit, rănit, dar bun. I-am dorit să-şi găsească drumul. Nu pe Sorina sau pe mine altceva, pentru el.
Am urcat scările, am deschis uşa. Soarele de martie pe perdele, canapeaua mutată. Am făcut ceai de mentă. I-am scris Anei: A venit şi a plecat. Sunt bine. Alinei: Mergem la film?. Hai, de abia aştept!.
Zâmbeam. Mai era o lună până la zbor.
Aeroportul de rezervă e închis.
Avionul care zboară în aprilie, e al meu.
Şi pe lista de pasageri am, în sfârşit, pe cine trebuie: pe mine.
Numele Mariana. Vârsta, 51.
Un ceai, o carte, o zi cu soare şi planuri mari.
Viaţa merge. A mea. Nu în interstiţiile plecărilor altora.
Aeroportul e închis.
Sus, peste blocuri şi fire, peste norii de martie ce deja miros a aprilie, zboară avionul meu.
Eu zbor.
Când m-am întors de la cinema cu Alina, am găsit cana albastră, cu ciobitura la gură, tot acolo. Am pus-o lângă cana mea albă, nouă. Doar ca obiect, fără simbol. Şi am citit câteva pagini din cartea cea nouă.
Aşa are loc schimbarea. Abia la final, când închizi ochii, înţelegi: eşti alt om.
Afara ploua molcom. Fără tristeţe. Doar ploaie.
Stăteam în pat şi era linişte. Linişte adevărată.
Mâine italiană.
Poimâine bazin.
Peste-o lună Barcelona.
Asta e istorie de dragoste. Dar, mai mult, e povestea despre ce urmează după iubire. Despre cum înveţi să trăieşti fără aşteptări. Cum te regăseşti şi găseşti liniştea.
Cum treci peste despărţiri? Muţi mobila, schimbi perdelele, te înscrii la o limbă nouă, cumperi bilete, înveţi să nu mai aştepţi.
Nu mai aştepţi.
Asta e cel mai greu. Şi cel mai simplu.
Să ierţi nu pentru că trebuie, ci să nu duci povara cu tine în avionul spre viitor.
Am zâmbit în întuneric.
În minte am văzut-o pe pisica roşcată la geam, într-o dimineaţă de aprilie, la Barcelona. Eu, cu cafeaua, ea uitându-se la mine. Şi amândouă liniştite.
Aeroportul meu de rezervă e închis.
E deschisă pista mea.
***
Asta am învăţat într-un an. Mai întâi am crezut că pierd tot. Apoi mi-am dat seama: abia acum câştig.
Viaţa adevărată nu începe când vine cineva, ci când pleci TU spre ceea ce te aşteaptă.
Sunt Mariana.
Am 51 de ani.
Şi, după multă vreme, zbor.
