Maria, fata aia are deja copil! Sau ție asta ți-e pe plac? rosti cu un zâmbet strâmb și cu sprijinul mâinii de gard vecina Paraschiva, privindu-și prietena. Chiar pe nimeni mai potrivit nu ai găsit? Tu nu ești nici urât, nici sărac, ești băiat bun. Fete aici, slavă Domnului, gârlă dar uite că numai pe ea ai ales!
Maria oftă adânc, buzele i se strânseră a necaz. Inima-i șoptea că nu o mulțumește femeia aleasă de băiatul ei, dar să audă asta din gura Paraschivei cu atât mai greu îi era să ascundă supărarea.
Nouă copiii ni-s bucurie, Paraschivo, să știi! Ce are, de fapt, Cristina de nu-ți place? Tânără, frumoasă, cu suflet blând și cinstit, spun sincer. Că are copil și? Nu l-a făcut din flori, a fost măritată. Ajuns-a văduvă asta-i soarta! Creștem băiatul, îl primim cu sufletul, avem încă un nepot. Nu-i de bârfit fără rost!
Maria făcu un gest nervos speriind motanul vecin care se plimba tacticos pe gard.
Ți-a venit iarăși hoțomanul! Mi-a luat deja trei pui de găină, Paraschivă. Ai grijă de el, sau îi dau drumul lui Azorel și să nu te iei de mine după aia.
Mare brânză! Paraschiva își împinse toropit motanul tigrat departe de gard. Cine pe cine gonește, mai vedem noi. Apăi dacă nu-l prindeam la șoareci, demult îl trimiteam pe lumea ailaltă. Ce să-i faci, firea e fire!
Să-și țină firea pe acasă!
Măi Mărie, să nu uit! Borcanele! Gata-i gemul, nu?
Tu tot așa, bârfești dar cine-i la cratiță acuma?
Olga! A venit ieri să ne ajute la grădină.
Da nu era la fată?
Din pricina asta am ieșit noi toate în grădină, iar ea la gem. Nu poate sta cu mâinile-n sân. Nu e noră, e comoară!
Dar dacă e comoară, ce tot o cerți în fața lumii și o lauzi când nu te aude?
Asta-i de ochii lumii! cu un hohot, Paraschiva ridică din umeri. Când vei ajunge soacră, să faci la fel. Prea blândă să fii, se urcă în cap!
Or să văd eu! Maria mârâi scurt, suflecând mâneca. Borcane să-ți dau, sau te descurci? Treburi am, nu pot sta la palavre.
După ce o conduse pe Paraschiva, Maria se apucă de frământat aluat. Mâine venea băiatul cu mireasa, să o cunoască oficial. Mireasa… Puțină teamă îi intra în suflet. Se opri o clipă sprijinită de masă, privind pe fereastra porții. Cine știe ce-o urma…
De Cristina nu știa mare lucru. Doar auzise vorbe și de două ori o văzuse de la depărtare, când mergea la soră-sa în satul vecin. Fata ca toate fetele. Blondă, cu ochi mari, înaltă să i se potrivească băiatului ei, Radu. Doar că, fată, ce fată? Tânără, dar femeie. Fostă nevastă, cu copil. Un băiețel, vreo trei ani acum. Destinul n-a fost blând cu Cristina. De mică rămasă fără părinți, crescută de bunici: au ridicat-o, au dat-o la carte, au măritat-o. Nici nu apucaseră să se bucure cu strănepotul, că soțul a murit într-un accident. Fata văduvă, copil mic. Cum să n-o plângi? Numai că… ar fi preferat Maria să-i plângă de la distanță. Pe Raducu îl iubea ca pe ochii din cap, mai ales după ce-i murise bărbatul. Era unic sprijin. Se bucura că-i aproape, dar îi era teamă. Om matur, ar trebui să aibă o familie, dar tot amâna. La întrebări, făcea glume, zicea că așteaptă iubirea vieții. Și iacătă, că a găsit-o… Cristina. Maria dădu fuga la sora ei. Trebuia să afle tot. Numai că Lidia, soră-sa, o tăie repede.
De ce să faci ca găina-n bătătură?
Da’ ce om e asta? O va aduce pe capul meu și apoi ce fac?
Aduce, dar nu pe vecie.
Cum așa? Maria rămase mută.
Radu nu ți-a spus că i-am dat casa bătrânilor? Nu-i bună de locuit, dar terenul e mare. Își ridică acolo cuibul lor.
Gândurile i se amestecară Mariei. Să plece băiatul de-acasă? Oricum drumul între sate scurt, microbuz trece. Dar una e să-l ai seara la masă, alta să stea la casa lui. Nu va mai veni așa, doar când sărbătoarea o cere.
De ce ești supărată? Nu ești bucuroasă? Lidia lăsă tonul jos, mângâind-o pe Maria. Trebuie lăsat să zboare. Radu a crescut, la rândul lui. Oricât am ține timpul pe loc…
Ai dreptate. Numai că… mi-e frică. Dacă nu le merge? Dacă nu-i bine? Și copilul…
Ascultă-mă: fete în sat avem destule, dar ca de Cristina niciuna. Băiatul tău a ales bine.
Asta mă sperie, e prea bună, parcă…
Tu greu te mulțumești! Lidia se încruntă. Dacă era rea, era bine? Ia-o ca soarta. Doar să nu faci greșeala s-o respingi, că-ți pierzi băiatul!
Care greșeală?
Dacă n-o accepți, Radu va alege pe ea, nu pe tine. Ochii lui, cum o privesc, spun tot. Iubirea e pe bune.
Maria a ascultat-o, cu inima făcută ghem, aspru și colțos. Ghemul acela nu-i mai dădea pace. Îi era greu, nu dormea. Dar și-a făcut cruce și-a frământat aluatul mai cu sârg: să primească fata așa cum se cuvine.
Piticeii de plăcinte stăteau frumoși pe tava mare. Maria își aminti cum îi plăceau soțului. “Semințe, femeie! Nu te saturi niciodată!” Și-i săruta mâinile după ce-i făcea. Lacrima îi scăpă pe obraz. Parcă n-a avut nevoie de el ca acum. O, ce sfat i-ar fi dat și ce liniște!
Noaptea a fost nedormită. Se zvârcolea, număra minutele până la răsărit.
Cristina stătea în spatele lui Radu, abia icnind. Micul Stelică se zbătea în brațe curioase, privind noua gospodărie. Câte lucruri, Doamne! Un dulău mare, Azorel, legat cu lanț, fără să latre, cum latră la bunica lui. Un motan care se învârtea pe lângă coteț. Stelică dădu să se ducă.
Stai aici, puiule!
Lasă-l să alerge! Închid eu câinele, n-are ce să pățească. Maria o urmărea pe Cristina dintr-o parte.
Ce ființă, Doamne? Fragilă, palidă, parcă de ploaie plămădită. Greu să-ți închipui că băiatul voinic e al ei. Ceva s-a topit în inima bătrânei, ghemul parcă se micșoră. Stelică ajunse la picioarele ei.
Unde s-a dus motanul?
Eu nu am motan, unde l-ai văzut?
Pe acolo, în fundul curții arătă băiatul, iar Maria tresări.
Hai cu mine! Că iar ajunge la pui.
Alergară împreună și motanul fu dibuit lângă coșul cu pui. Maria, scoțând papucul, îl azvârli spre el.
Când îl văzu pe Stelică râzând, Maria a zâmbit fără să vrea. Ce băiat bun, sprinten și blând! Luă un pui să-l arate, dar copilul doar îl mângâie sfios.
E mic!
Maria îl trase lângă ea și, în câteva clipe, băiatul îi stătea deja în poală, molfăind plăcinte. Cristina se uită pe furiș la Radu, Maria i-a surâs:
Bravo, fată, ți-e copilul cuminte și mâncăcios. Oricare bunică și-ar dori așa.
Văzând cum inspiră adânc Cristina, Maria simți cum i se îndulcește îngrijorarea. E speriată, grijulie, mamă bună. A recunoscut: ghemul din inimă era mai mic, neliniștea schimbase locul. N-a plecat, dar era altceva.
Radu făcea glume, dezbătea ideea nunții, Cristina tăcea cu ochii în farfurie. Când băiatul a ieșit, Maria s-a aplecat spre fată:
De ce nu spui nimic?
Ce să zic? L-am rugat pe Radu să nu facem nuntă mare. Să semnăm la primărie, tăcut.
El nu vrea?
Nu, zice că așa nu e bine, lumea așteaptă, se supără rudele.
Are și el dreptate, dar nici tu nu trebuie să taci. De ce nu vrei nuntă?
Cristina ridică ochii spre Maria, preț de-o clipă, apoi zise:
Mi-e teamă, doamnă Maria. Fericirea iubește liniștea. O dată m-am măritat cu zarvă, și uite…
Uite ce, fată? Tu ai din partea mea binecuvântarea. Știu că soțul tău s-a dus, n-ai avut noroc. Dac-o iubit, tot s-ar bucura ca tu să găsești fericirea în alți ochi. Fiecare are câte o cruce de dus, și bucuria, și lacrima. Nu le știm dinainte. E bine să primești cum vine. Cu răbdare, cu mulțumire dacă poți. N-ai ce face când e scris.
Mi-era frică
De ce, măi?
Că mă judecați. Că am noroc cu așa băiat ca Radu, dar nu-l merit
Maria îi așeză mai bine farfuria lui Stelică, care se foi în brațele ei.
Și tu, cine ești? ochii argintii ai băiatului o întrebau iscoditor pe Maria.
De acum, bunica ta. Să-mi spui buni Mariuca.
Bine! încuviință pruncul, cu cea mai serioasă mutră.
Nunta s-a ținut, ca voise băiatul. Rudele, desigur, n-au refuzat prilejul să-și dea cu părerea, dar, la privirea severă și buzele strânse ale Mariei, glumele s-au topit.
Au rămas aproape un an cu toții în casa bătrânei. Maria a uitat și colțul acela de îndoială, și supărarea. Văzând grija Cristinei pentru Radu, a înțeles că nu mai e vreme de griji. Dar, uneori, nemulțumirea ieșea la suprafață, iar Cristina știa să o liniștească cu blândețe și răbdare. Era ca apa pe piatră; nu răspundea cu supărare, dregea lucrurile, aducea pace.
Tot taci, Cristina. Ai plânge odată, i-ai spune și bărbatului! Te-ai liniști și tu clătină din cap Paraschiva, azvârlind cu o ramură spre vacă.
Și să stârnesc cearta, așa? Mama cu fiul să se certe? Frumoasă treabă, nu-i vorbă! râse Cristina.
Ești mândră, Crinuța! Nu-i tocmai bună pentru viață mândria.
E mai bună mintea ta, să nu-ți lași viața condusă de gura lumii, închise discuția și intră în casă.
Cu un an după nuntă, Radu a ridicat casa pe terenul moștenit. Cristina s-a mutat. Grijile, treaba, timpul parcă zbura. Odată nu s-a simțit bine, a dat fuga la medic.
Cum să fiu însărcinată? șopti uimită, cu ochii ca două pietre.
De ce sunteți mirată? Ori nu e dorit?
Ba da! Slavă Domnului! Dar la Stelică a fost altfel, mai ușor. E ceva în neregulă?
Trebuie să rămâneți puțin sub observație, dar vom face totul să fie bine.
Maria veni chiar atunci să rămână cu Stelică. Cristina îi deschise și se retrase.
Ce-i cu tine? se uită cu băgare de seamă Maria.
Am crezut că sunteți supărată, așa aspru v-ați uitat la mine.
Maria tresări nedumerită. O, Paraschivo, cum poți otrăvi ziua cu o vorbă proastă? Din cauza ei, Maria ajunsese cu sufletul frânt până aici.
O să și moară si cu sacu-n spate, dacă tot ia cu copil și bolnavă pe deasupra! Cine știe ce naște, Marie? Poate mai bine…
Da ce fel de om ești, Paraschivă? Unde ți-a rămas sufletul? Cu ce ti-a greșit Cristina să-i porți atâta ură?
Îmi trebuie mie! Paraschiva se feri de ochii bravi ai Mariei. Ei, hai, glumeam! Să fie cu noroc atunci!
Maria își întoarse fața și se duse spre casă, străduindu-se să se liniștească. Cristina simți.
Nu ține cont, Crinuțo! Nu de la tine m-am tulburat, niște babele s-au certat azi în autobuz, m-au necăjit.
Cristina se zâmbi cu răbdare: soacră-sa nu putea minți. Dacă o liniștea, nu era supărată pe ea.
Strâng, să merg la spital. Nu vreau, dar n-am încotro.
Mergi, fată, dacă e pentru copil. De băiat să nu-ți fie grijă, mă uit mereu la el.
Radu a dus-o la maternitate și zilele au trecut greu. O săptămână, două, apoi doctorii au dat semne bune.
Mai puțin și vă trimitem acasă. Aveți cine să vă ajute?
Da, soacra e cu noi, cu băiatul.
Soacra? Totu-i bine? surâse medicul.
Ei, domn doctor, eu am soacră de poveste, nu din bancuri!
Rar am auzit una ca asta.
Pe când Cristina se pregătea să vină acasă, Maria alerga nebună prin sat, smulgându-și fire iscate de grijă.
Doamne, ce-i spun fetei?!
Stelică a dispărut dimineața. Întotdeauna ascultător, nu scăpa din ochi. Lăsase copilul în curte, iar ea trebăluia la bucătărie. Cristina urma să revină, voia totul proaspăt. Mâncarea de spital, oricât de bună, nu-i ca cea caldă, acasă.
Masa din bucătărie stătea lângă fereastră. Din când în când, Maria se uita la Stelică, care ridica un crater în nisip. S-a dus la oala cu compot, s-o ia de pe foc, și când ridică ochii, băiatul nu mai era.
Oare unde-a fugit? lăsă ce făcea și-și șterse mâinile de pestelcă.
A ieșit pe prispa casei, a scotocit curtea pustiu, poarta deschisă. Pe drum – nici țipenie. Nu putea să fi trecut cinci minute. Unde s-a dus?
Ea nu știa că Stelică auzise gălăgie dincolo de gard, sărind să vadă ce e. Un pui de câine alb-negru lătra și plângea, prins cu sfoară de niște băieți mai mari.
Lăsați-l, îl doare! strigă Stelică, chinuindu-se să deschidă poarta.
Râsete. Copiii îl luau la bătaie pe cățeluș, Stelică fugea după ei, încercând să-l salveze. N-a realizat când s-au pierdut pe străzi străine, până o femeie cu glas viguros le-a ordonat să plece, iar băieții au aruncat coarda și au fugit. Atunci copilul a înțeles că nu știe unde e.
Halal copii! Animale săraci, vai de voi, puțină mamă v-aiciut! bodogăni femeia.
Tu nu-i faci rău câinelui, nu?
Nu, e mic, îl doare
Femeia plecă. Stelică, cu cățelul la piept, se uită în jur. Se va supăra bunica, dar ce să facă? “Mama a zis, când te pierzi, stai pe loc!”, își aminti copilul. Văzu banca de lângă o poartă și se așeză. Maria nu băgase de seamă că băiatul îi lipsise tocmai așa. El dispăruse la capătul altui uliț.
Radu sosi fix atunci acasă – văzu poarta deschisă, soția palidă în mașină.
Tu așteaptă, am să aduc mașina în curte.
Aurina, soacra, nu e pe nicăieri, nici copilul. Radu dă buzna, stinge focul, pornește să caute. Găsește pe Maria pe o uliță.
Băiete! Maria a izbucnit în plâns. Stelică…
Ce s-a întâmplat?
A dispărut! Am lăsat poarta deschisă și Jos pălăria! L-am pierdut!
Liniștește-te! Decât l-ai văzut? Unde-ai căutat?
Doar prin apropiere, nu putea ajunge departe!
Nu se știe. Caută pe aproape, eu plec pe la locuri depărtate. Nu-i spune încă Cristinei! Să nu se alarmeze…
După aproape o oră, l-a găsit. Adormise pe o bancă, cu cățelul în brațe.
Ești bun de paznic! îi mângâie cățelul, îi ia cu grijă copilul. Hai, scularea, puiule!
Tata Am stat pe loc, cum a zis mama, să mă găsiți.
Bravo, așa te-am găsit. Ăsta-i cățelul salvat?
Parcă seamănă cu Azorel, cel de la buni Mariuca. E rotund, îi zicem Grasu?
Așa să-i zicem! Cum fără cățel în casă? Să vedem ce dulău devine.
Cu băiatul și câinele în brațe, s-au întors acasă. Maria, slăbită, s-a prăbușit pe primul scaun.
Mamă, gata, ești oameni, l-am găsit! Încarcă-te cu drag.
Stelică s-a aninat de gâtul ei:
Buni, n-am vrut, data viitoare n-o să mai fac!
Maria s-a luminat de tot, ținându-și nepotul și bătând apă la cap. Care să-mi zică mie că nu-i al meu? Paraschivă să vorbească, sânge din sânge, casa-i plină!
Cristina a aflat mai târziu. Copilul a ales să nu spună, simțind că mamei nu-i trebuie griji. Râdeau, spălau împreună cățelul plin de purici, se îmbrățișau, fiind uzi leoarcă.
Mi-a fost dor de tine!
Și mie!
Sora Steluței s-a născut la soroc, un țipăt de fată neastâmpărată, numită, după bunică, Mariuca. Maria n-a mai avut stare, umbla și la două zile până la fetiță. I-a fost teamă că noră-sa îi va ține supărare, dar Cristina nu i-a purtat pică niciodată.
Putea la fel să pățească și la mine! Nu te învinovăți. Pentru el și o gărgăriță e sfântă, a dus-o pe iarbă la margine să n-o calce cineva.
Crește băiat bun. Așa să fie!
Maria n-a dat sfaturi cu forța, ci a ajutat acolo unde era nevoie. Văzând cât de mult îi mulțumește Cristina, inima i se umplea de bucurie să audă “Mulțumesc, mamă!”
Când Stelică tăbăra să o ia în brațe, când Cristina îi punea în brațe fata, Maria simțea că a făcut bine, că toată grija și dragostea ei rodesc.
Tot la nepoată? întâmpina Paraschiva la poartă, văzând-o pe Maria încuind casa. Îi răsfeți de s-au învățat așa!
La nepoți, nu la o nepoată, Paraschivo! Am doi, amândoi sufletul meu.
Numai unul e sângele tău.
Am doi, Paraschivă, oricât ar zice lumea. Amândoi ai mei! Și băiat, și fată. Dar unde să știi tu?
Spune-mi, ia, zici mereu că știi secretul vieții…
Ei, ascultă: dragostea nu-i drum cu sens unic. Ca să te iubească cineva, trebuie să iubești. A mea familie mă iubește cu adevărat. Pe tine?
Eu am respect!
Asta înseamnă ceva, dar să știi: dragostea e altceva. Mai grozavă ca orice. Gata, cred că am întârziat la autobuz – mă duc, că mă așteaptă copiii!
