Andrei, vreau să știi că nu vreau să-ți fac niciun rău, dragul meu.
Andrei stătea pe marginea ferestrei și privea spre stradă, pierdut în gânduri. Îl aștepta pe tata să vină acasă și se frământa în sufletul lui. Trecuseră deja doi ani de când mama lui plecase de acasă, lăsând în urmă familia. Și-a găsit alt drum în viață, și-a făcut o altă familie, îi spusese cândva tatăl său, cu voce resemnată. De ce l-a părăsit? Nimeni nu știa cu adevărat, iar Andrei nu putea înțelege. În timp, dorul și amintirile s-au estompat, ca o fotografie veche.
Tatăl lui s-a străduit să suplinească lipsa mamei, să-i fie suport și prieten. Andrei avea deja zece ani și înțelegea multe lucruri. Nu-i puteai ascunde nimic important. Se maturizase repede: spăla vasele, își punea lucrurile la loc, și-a pierdut interesul pentru jucării. Aproape că devenise bărbat. Cu toate că învățase să se descurce singur, suferea de singurătate. Mai mult ca orice, își dorea un cățel, un tovarăș de nădejde. Dar tata nu i-a dat voie.
Cine să-l îngrijească? Eu sunt mereu la serviciu, tu mergi la școală și încă ești mic, Andrei.
Într-o seară, în loc de câine, tatăl a venit acasă cu o femeie pe nume Daciana. Ea a început să locuiască cu ei. Andrei s-a ținut departe, evitând să-i vorbească. O considera o străină, cineva nepotrivit pentru familia lor. Dar tatăl lui o numea soție și visa ca Andrei să aibă din nou o mamă alături.
Nu am nevoie de ea! îi spunea Andrei răspicat tatălui.
Așa au trecut lunile, iar băiatul vedea tot mai des cum tatăl lui era fericit lângă Daciana. Râdeau împreună, se susțineau, formau un cuplu armonios. Dorul de mamă însă îi lăsase o rană adâncă, iar prezența Dacianei îl deranja.
Tată, eu vreau să plece.
Andrei, eu vreau să rămână. Ne trebuie liniște în casă, o mamă, o femeie lângă noi.
Vara și-a intrat în drepturi, iar Andrei era mai mult afară, jucându-se cu băieții din cartierul din Chișinău. Unii copii i-au spus că va fi trimis la orfelinat de noua lui mamă și tată.
Această idee l-a speriat cumplit. Poate nu-l mai voiau, poate își doreau un alt copil, iar el le-ar fi stat în cale. Și-a făcut planuri, ca orice copil la ananghie. Într-o zi, a auzit accidental în treacăt vorbele O să-i fie bine acolo, cred că ar trebui să-l trimitem. Pentru Andrei, asta a fost picătura care a umplut paharul.
Nu a dormit deloc noaptea aceea. Dimineața, s-a hotărât să o alunge pe Daciana, considerând-o rădăcina tuturor necazurilor. A început să-i facă farse: punea sare în ceai, lăsa aragazul aprins sub o oală goală, se comporta obraznic. Daciana și-a dat repede seama cine era vinovatul și într-o zi l-a chemat la o discuție sinceră.
Te rog, hai să stăm de vorbă. Ești necăjit.
Nu sunt supărat din nicio cauză, a încercat Andrei să evite discuția.
Daciana a vorbit blând:
Andrei, eu nu vreau să-ți fac niciun rău, dragul meu…
Apoi a continuat:
Am închiriat o căsuță la țară pentru vacanța de vară. Voiau să-ți facem o surpriză, dar simt că e momentul să-ți spun adevărul. Tatăl tău a găsit un cățeluș și mergem azi să-l aducem acasă. Vii cu noi, nu-i așa?
Nu-i așa că nu glumești? a întrebat Andrei, plin de uimire și speranță. S-a aruncat în brațele Dacianei, strângând-o cu putere, primele zâmbete sincere apărând pe chipul lui.
Daciana s-a abținut cu greu să nu plângă.
Să te bucuri, va fi bine totul! Nu-ți face griji, copil drag.
Când tatăl său s-a întors de la serviciu, au mers împreună să ia cățelușul mult dorit. În acea după-amiază, supărarea lui Andrei s-a transformat în prietenie și nu a mai văzut-o pe Daciana ca pe o dușmancă. S-au împăcat, iar cățelul a adormit în brațele lui Andrei, liniștit.
Bucuria lor a umplut casa, iar Andrei a învățat că, uneori, iubirea apare sub alte forme decât cele așteptate și că sinceritatea și acceptarea pot aduce împăcare și fericire între oameni.
