** 25 octombrie 2026 Jurnal personal
Conducam mașina de peste trei ore, drumul era pustiu și noroios. În noiembrie, pe la noi se face întuneric devreme, așa că mă grăbeam să ajung acasă înainte să se întunece. Radioul fredona în cabină, încălzirea abia se aprindea, iar în mintea mea deja eram la căsuța din Bălți, unde mă așteptau soțul Sergiu, fetița noastră Mădălina și, bineînţeles, soacra Valentina, cu nemulțumirile ei fără sfârșit. Eram atât de adâncit în gânduri că n-am observat cum, pe scaunul din spate, a apărut cineva.
Ce, mamă, te-am adus la destinație?
Am tresărit atât de tare încât volanul a sărit spre barta. Inima mi-a sărit în piept, am apăsat frâna și m-am uitat în oglinda retrovizoare. Acolo, sprijinită de banchet, stătea o bătrână cu faţa brăzdată de riduri adânci, acoperită de un eșarfă închisă la culoare, iar ochii eistrălucitori, aproape negrimă priveau liniștit și cu atenție.
De unde ați apărut? vocea mea s-a stins din frică. Eram sigur că am intrat în mașină singur. Cheile apartamentului erau pe scaunul din față lângă geanta, nu am luat pe nimeni la bord.
De pe drum, răspunse bătrâna, netezind eșarfa. De-aia voi muri îngheţat dacă nu plec. Mă duci sau ce?
Aș fi vrut să-i spun că nu iau pasageri, că e periculos, că mă așteaptă acasă, dar cuvintele s-au înghesuit în gât. Bătrâna părea că ştie totul despre mine, ca și cum ar fi citit cartea vieții mele.
Mă duc la Nicoleni, șoptisem sperând că va coborî.
Și eu mă duc la Nicoleni, zâmbi ea. Nu-ţi face griji, fetiţă. Nu te voi omorî; sunt prea bătrână pentru așa ceva. Dar poate vă pot ajuta. Văd că ai pe inimă un nor negru. Soțul tău hoinărește? Soacra te ceartă?
M-am închis în sine. Trăiam cu Valentina de șase ani, iar în ultimii doi ani viața mea era o suferință continuă. Dar să îi spun asta unei străine pe care tocmai o întâlnisem? Bătrâna părea să-mi citească gândurile.
Bine, taci, întinse mâna și, cu degetul său plin de riduri, punctă spre mine. Văd că ești bună. Prea bună. În această lume cei buni sunt primii pe care-i mănâncă. Hai să plecăm, că se face întuneric.
Am pornit motorul și am intrat pe autostradă. Singura gândire care îmi bubuia în cap era: De ce fac asta? Dar piciorul apăsa pedala de accelerație din reflex. Am mers în tăcere cam o jumătate de oră. Bătrâna privea pe fereastră, murmurând ceva pentru ea însăşi. Când în depărtare au început să apară luminile mici ale satului Nicoleni, a strigat brusc:
Oprește-te aici.
M-am oprit lângă o casă de lemn, semidistrusă. Bătrâna a deschis ușa, s-a întors și a spus:
Mulțumesc, cascăroaică. Ascultă: în două săptămâni îți voi bate la ușă. Nu te speria. Doar să știi: când totul va cădea în ruine, eu voi veni.
Ce? nu știam ce să răspund.
Asta e, bătrâna a coborât din mașină, sprijininduse de un baston, și a pășit spre casă fără să se uite înapoi. Ține minte: două săptămâni. Exact.
Am plecat, strâns volanul cu mâinile tremurânde. Pe drum spre casă mă convinsesem că a fost doar un vis, o halucinație de oboseală. Am încercat să alung povestea din minte, dar data de două săptămâni îmi bubuia în urechi.
Două săptămâni mai târziu era pregătită o sărbătoare de familie aniversarea a zece ani de căsătorie. Sau, cum spunea Valentina, zece ani de chin pentru băiatul meu. Era pe bucătărie, sortând orezul, și, ca de obicei, se plângea.
Sergiu, ai sărăcia ca un schelet, nu știi să găteşti. Carnea e mereu uscată. Și serios, cine se așază la masă așa? Oaspeţi nu deșertnici, nu de la stradă.
Eu așezam salatele pe farfurii în tăcere. Sorin, soțul meu, era în salon, bea bere și privea la televizor. Nu mă așteptam la niciun ajutor de la el. Lucram de o parte și de alta, plăteam ipoteca apartamentul îl cumpăraserăm în comun cu mama lui, și și ea avea parte din el și, pe lângă asta, creșteam fetița. Mă dădea să cred că am rămas fără forțe.
La ușă bătăie. Am deschis, ștergândumi mâinile pe șorț. Priviţi erau cumnata mea, Anca, cu soțul ei și cu doi băieţiadolescenţi. Au intrat fără să-și dea jos bocancii.
Ce, nu e gata tot? întrebă Anca, aruncânduși bocancii murdari pe hol. Sorin! Hai să gătim pe verișoară!
Intră, am răspuns încet, deși în interior coștea.
A urmat un haos de rude și prieteni pe care nu-i cunoșteam decât din poze de familie. Valentina se simțea regină. Dădea ordine:
Lenuța, adu asta. Lenuța, pune acela. Hai să cureți aici. Sorin, stai jos, ești obosit.
Numărul oaspeților depășea orice imaginație. Eu alergam cu farfurii ca o ospătară, iar Anca comenta în sussus:
O, mamă, ceasta? O salată cu pui? Ar fi trebuit cu cârnaţi adevăraţi. Și hamsa sub şorpa era sărată.
Poate ar fi trebuit să o faci tu, fiindcă oaspete ești? nu am putut să mă abțin.
Eu? ochii ei se lărgeau. Eu sunt oaspete și eu servesc. Tu nu lucrezi nicăieri, așa că încearcă să nu repeţi.
Eu lucrez, am murmurât, străpungândumi dinții.
Ba, lucrezi, a exclamat Valentina. Salariul tău e lacrimă de şoarece. Dacă nu ar fi Sergiu, tu și fetița aţi locui sub pod. De fapt, pune pe Mădălina în camera ei, că ne cam deranjează.
Mă uitam la fetița noastră, care stătea în colţ, cu genunchii strânşi şi ochii înfricoșaţi. Nimeni nu o chemase la masă.
Mădălina, mergi în camera ta, am spus cu vocea strânsă.
În acel moment a bătut încă o dată la ușă. Am deschis așteptând un oaspete întârziat. Era ea, bătrâna. În același eșarfă, cu același baston, dar ochii i se aprindeau mai strălucitor decât prima dată.
Bună, cascăroaică. Țiam zis două săptămâni. Am venit.
Cine eaia? a strigat Valentina, vocea ei ca un foc.
Bătrâna, fără să se uite la ea, a pășit înăuntru, și-a dat jos ghetele vechi, înfăşurate în bandă izolatoare, și sa așezat pe un scaun liber.
Bună ziua, oameni buni, a făcut semn cu capul. Eu sunt Evdokia, pe lângă toate, Dunia. Am venit să o vizitez pe Lenuța.
Ce?! a sărit în sus Sorin, roșu de bere. Lenuța, ești nebună? Cineeasta?
Eu am privit confuz la bătrână, fără să știu ce să spun.
Tu, Lenuța, ești în stare? a intervenit Anca, privind-o cu dezgust. Ce fel de bătrânică ai adus în casă? Aici e program cultural, nu un adăpost de fărădelegi!
Cum îţi permiteţi? am simţit furia şi umilinţa în glas. Asta e casa mea!
Casa noastră! a exclamat Valentina. Și nu voi lăsa pe nimeni să se așeze aici!
Evdokia sa așezat pe scaunul meu și a privit masa, farfuriile murdare, feţele nemulţumite și a oftat adânc.
Săracii, spuneţi? a întrebat calm. Eu sunt săracă, dar nu sunt o bătrânică. Voi sunteţi cei care au venit să mâncaţi din casa altuia, să trataţi gazda ca pe servitoare și să olăsaţi pe fetiţă să sufere Săraci?
Lenuța! Scoatete de aici! a strigat Valentina.
Ea rămâne, am auzit vocea mea. Spunuse atât de hotărât, încât ma surprins.
Ce?! au strigat în cor Anca și Sorin.
Aţi auzit, am stat în picioare între bătrână și rude. Evdokia e oaspeata mea. Dacă nu vă place, uşa e acolo. Nu eşti aici să fiu slujitoare.
Tăcerea a devenit zgomotoasă. Anca a prins mâna lui Sorin.
Atunci rămâi cu bunica ta! Pleacă de aici! Eu nu fac parte din acest circ!
Oaspeţii au început să plece, aruncând priviri furioase spre mine. Valentina a rămas în bucătărie, îmi arunca priviri de foc, iar Sorin a aprins televizorul la maxim. Când ultima ușă sa închis, Evdokia sa apropiat de mine.
Bine făcut, a zis încet. Primul pas lai făcut. Următorul va fi mai greu, dar ţinete. Acum arată-mi unde să dorm.
Am condus-o spre mica încăpere pe care o numeam colţul. Acolo era un divan vechi. Evdokia sa așezat, scârțâind, şi, închizând ochii, a şoptit:
Gata, Lenuță. Începe partea cea mai interesantă. Mâine rudele tale se vor arăta în toată splendoarea lor.
Dimineaţa am fost trezit de strigăte. Am ieșit în bucătărie și lam găsit pe Sorin și pe Valentina lângă Evdokia, care stătea calmă, sorbind ceai din ceașca mea preferată.
A furat cerceii mei! a strigat Valentina, tremurând de furie. Aurii! Sorin, cheamă poliţia!
Ce cercei? am căutat cu privirea dintre soţ şi bătrână.
Nu ştii? a răspuns Sorin cu ochii sclipind. Tu ai aranjat totul ca să scapi de mamă! Ai adus o cerşetoră în casă și ea fură!
Nu am luat cerceii tăi, a spus Evdokia, calmă, sorbind ceai. Am destul din ce am eu, chiar dacă sunt săracă. Fericirea nu stă în bani, fetiţă.
Ieşi de aici! a strigat Valentina. Pleacă imediat!
M-am uitat în ochii soacrei. Nu părea supărată; părea triumfătoare. Am înţeles că este o capcană.
Unde iaţi căutat? am întrebat.
În camera acesteia, a răspuns Anca, ieşind din spatele mamei. Am văzut cu ochii mei cum lea ascuns în mânecile hainei.
Minţiţi, am răspuns calm.
Cui îi spui că minţi? a încruntat Anca. Eu
Ridicaţivă mâinile! a sărit în picioare Evdokia, vocea ei devenind tare ca oţelul. Credeţi că o bătrână nu poate să audă când puneţi cerceii în mânecă în timp ce eu dorm? Am auzit totul.
Valentina a înroșit.
Ce ai auzit, bătrână?
Cum şopteai cu fiica ta: Sorin îl va crede, o vom alunga, iar Lenuţa va fugi la bunica. Nu se va întâmpla.
Sorin! a țipat soacra. Vrei să asculţi?
Sorin era roşu, strâns în pumni.
Lenuţa, a zis el, fie că pleacă bunica, fie că eu plec. Alege.
M-am uitat la soţul meu. Zece ani de căsnicie, zece ani de umilinţe, de tăcere, de mama a zis. M-am uitat la fetiţa noastră, care stătea în prag şi privea cu ochii îngroziţi la tatăl ei.
Alege, Am ales să rămân, să-mi clădesc viața pe propriile mele mâini și să transform fiecare greutate în piatră de temelie pentru viitorul meu și al Mădălinei.
