Acum cinci ani a avut loc întâmplarea. Vecina mea, tanti Viorica, și-a îngropat soțul, un veteran de război, și a rămas complet singură. Nu au avut copii. Bătrâna își amintea des de Mitică al ei.
S-au căsătorit chiar înainte de război. Apoi, soțul a plecat pe front, iar Vio (diminutiv de la Viorica) l-a așteptat cu devotament. Mitică s-a întors viu, dar fără mâna stângă. Își iubea soția și ținea mult la ea. Îi promisese că o va proteja mereu de rele, dar nu și-a ținut promisiunea. A murit și a lăsat-o singură!
La aniversarea morții soțului, la tanti Viorica a apărut un motan negru, mare. A venit noaptea, parcă de nicăieri și a început să miaune disperat la ușă. Afară viscolea, vântul urla prin colțurile casei, dar într-un mod miraculos tanti Viorica l-a auzit mieunând. Ieşind afară, a văzut motanul. Fiindu-i milă, bătrâna l-a lăsat înăuntru și i-a pus chiar și un blid cu lapte.
Dar motanul refuză mâncarea, se plimbă mândru prin camere. După ce a inspectat casa cu atenție, și-a ales locul pe pernă, a început să toarcă și a adormit.
Tanti Viorica nu a avut inima să alunge motanul și s-a întins lângă el. Dimineața, l-a studiat mai atent. Îngrijit, bine hrănit, nu părea deloc maidanez! Negru ca tăciunele, ochii săi verzi ocupau jumătate din față și avea un aer foarte sigur pe sine. Și încă un detaliu important: pe lăbuța din față îi lipseau degetele. Parcă i le-ar fi smuls cineva.
“Exact ca Mitică al meu!”- a suspinat bătrâna. Între timp, motanul a sărit ușor în poala ei și a început să toarcă.
“Trebuie să-ți dau un nume… Poate Vasile?” – l-a mângâiat și l-a scărpinat după ureche.
Motanul s-a cutremurat și s-a uitat la tanti Viorica într-un asemenea fel încât a rămas confuză.
OCHII LUI ERAU OCHII UNUI OM! NU “CA AI UNUI OM”, CI CHIAR “OCHI DE OM”!
“Am înțeles. Nu-ți place Vasile. Atunci, poate Timotei? E un nume frumos!” – a spus precipitată.
Nemulțumit, motanul a sărit din poală, a mârâit și a început să zgârie cu hotărâre tapițeria canapelei.
“Ei bine, bine. Nu-ți voi da nume deocamdată. Vei fi doar Motanul. Numai lasă canapeaua în pace” – l-a rugat bătrâna cu blândețe.
Mormăind ceva nedeslușit, Motanul i-a îndeplinit dorința și s-a dus cu demnitate în odaie.
Astfel au început să trăiască împreună: tanti Viorica și Motanul.
O vizitam destul de des, iar ea îmi povestea lucruri uimitoare despre Motan.
În primul rând, îi alina durerile. După moartea soțului, tanti Viorica a avut un infarct și deseori o durea inima. Dar de cum se întindea să se odihnească, Motanul îi sărea pe piept, torcea și adormea. Și durerea parcă dispărea!
Și într-o zi s-a petrecut ceva și mai ciudat! Tanti Viorica s-a întins să se odihnească, iar Motanul a început să toarcă și a adormit lângă ea. Cineva a bătut la ușă. S-a ridicat și a deschis. Motanul a mers după ea. Era Viorel, bețivul și scandalagiul satului. Făcându-și loc cu piciorul în ușă, a cerut bani de băutură. Bătrâna a refuzat, dar el insista și devenea tot mai insistent. A ajuns chiar să o insulte și să păteze memoria răposatului ei soț.
Atunci Motanul a mârâit și a sărit la atac. Viorel l-a dat la o parte, dar Motanul nu s-a lăsat și a sărit din nou la gâtul lui. Într-un final, Viorel a plecat. Apoi, Motanul s-a uitat cu subînțeles la tanti Viorica cu OCHII LUI DE OM și, cu sentimentul datoriei împlinite, s-a retras în cameră.
Într-o zi, tanti Viorica voia să meargă la primărie să discute despre lemne și m-a rugat să o însoțesc. Am convenit să luăm autobuzul spre raion. Am fost de acord și, scuzându-mă de la serviciu, am fost la ea dis-de-dimineață.
Bătrâna stătea pe pat, în haine de casă, părea dezorientată și chiar bulversată.
“Tanti Viorica, de ce nu sunteți gata? Haideți să ne grăbim, poate prindem ceva transport” – i-am spus.
“Ioana, nu mai merg. Iartă-mă.” – a zis încet ea.
“De ce?”
“Nu știu cum să-ți spun… Să nu râzi de mine… Motanul nu mă lasă să plec.”
“Cum așa?! Mi-am luat liber de la serviciu, iar dumneavoastră cu Motanul?! Haideți odată!” – m-am enervat.
“Ascultă, Ioana. Mi-am pregătit tot de cu seară și m-am culcat. În vis, Motanul îmi vorbește. Exact cum faci tu acum… Se uită la mine și-mi spune:
“Rămâi acasă, Vio. Nu trebuie să mergi mâine.”
Am amuțit! Problema nu e doar că Motanul a vorbit cu mine! M-a numit Vio! Așa îmi spunea soțul meu, Mitică! IAR VOCEA MOTANULUI ERA EXACT VOCEA LUI MITICĂ!
Între timp, Motanul a început să cânte cântecul pe care Mitică îl îndrăgea:
“Prin codrii Apusenilor
Unde aurul se ascunde-n munți…
Ți-l amintești, Vio, îl cântam când plecam pe front?”
Am găsit puterea să întreb:
“Mitică, asta ești tu?!”
“ȘI CINE ALTUL?! VĂD CÂT ÎȚI ESTE DE GREU SINGURĂ , DE-ASTA M-AM ÎNTORS…”
Așa că, Vio, fii liniștită și stai acasă. Oricum nu-ți vor spune nimic bun acolo. Lemnele vor ajunge săptămâna viitoare. Spune-i lui Lucica să renunțe la operație. Nu o va rezista…”
Și m-am trezit…”
Când am auzit, am rămas fără cuvinte, ca peștele pe uscat.
Apoi mi-a venit o idee:
“Tanti Viorica, vă simțiți bine? Să chem salvarea? Probabil v-a crescut tensiunea.”
“Mai bine nu se poate, Ioana! Am vorbit cu dragul meu Mitică!” – mi-a răspuns printre lacrimi, dar zâmbind.
I-am verificat tensiunea, iar incredibil, era normală!
Din acel moment, tanti Viorica a început să-și numească motanul Mitică. Ceea ce e ciudat este că a răspuns imediat la acel nume!
Predicțiile tanti Viorica (sau ale Motanului?) au început să se adeverească. Autobuzul pe care trebuia să-l luăm s-a dezechilibrat în acea zi și era pe punctul de a se răsturna. Era polei și șoferul n-a reușit să controleze mașina. Din fericire, nimeni nu a murit, dar au fost răniți mulți. O coincidență? Poate. Iar fix după o săptămână, la tanti Viorica au fost aduse lemnele…
Vecina m-a rugat să o sun pe Loredana, nepoata lui Mitică, să o sfătuiesc să renunțe la operația planificată. Nu a ascultat și a murit pe masa de operație…
DIN NOU O COINCIDENȚĂ?! Eu nu cred.
Așa au trăit împreună: tanti Viorica și motanul ei Mitică. El o alina și o proteja. Și a fost lângă ea până la sfârșitul zilelor ei…
Tanti Viorica a trăit până la 94 de ani. A murit anul trecut. Până în ultima clipă a fost activă și s-a îngrijit de Mitică al ei. Mi-a cerut să am grijă de el, dacă ea nu ar mai fi.
A plecat liniștit, fără suferințe, în somn…
Îmi amintesc cum Mitică, motanul, a jelit-o pe tanti Viorica. Era deja bătrân și blana sa cândva neagră, era acum sură.
În cele trei zile cât sicriul a fost în casă, Mitică nu s-a dezlipit de el. AM VĂZUT CU OCHII MEI LACRIMI CURGÂNDU-I DIN OCHI!
Lumea îl îndepărta, îl certa, dar el se întorcea inexplicabil lângă sicriu. Stătea acolo și plângea!
Mitică a însoțit-o până la mormânt și a rămas acolo după înmormântare. Am încercat să-l aduc la mine, dar a fugit.
Mitică a rămas la cimitir, la mormintele tanti Viorica și al soțului ei. Nu a vrut să vină la mine și zilnic îl vizitează și îl hrănesc.
Mă îngrijorez cum va trece motanul iarna acolo și am încercat să-l iau cu forța. Odată chiar am reușit, dar în aceeași zi a fugit înapoi, găsindu-l la cimitir.
Iarna a fost aspră, dar motanul a supraviețuit. A murit în primăvară devreme. Când am venit, ca de obicei, să-l hrănesc, l-am găsit pe mormânt. Ghemuit lângă crucea tanti Viorica, parcă veghea liniștea ei…
Nu știu dacă Mitică era un motan obișnuit sau chiar avea sufletul bătrânului Mitică în el…
Se vorbește mult despre reîncarnare, că în viața următoare omul poate deveni orice, chiar și o pisică.
Nu știu dacă e posibil așa ceva. Dar cumva vreau să cred că sufletul lui Mitică a locuit în acel motan. S-a întors la draga lui peste, să o apere și să o salveze…
Și a rămas lângă ea până la sfârșit, așa cum a promis…
