Ce casă primitoare v-a ieșit aici, frățioare. Chiar vă invidiez, sincer.
Viorica trecu degetele peste fața de masă, evaluând bucătăria cu un ochi critic. Nicoleta așeză salatiera pe masă și se așeză față în față cu soțul ei. Dănuț îi zâmbi surorii fără să observe că soția îi strângea șervetul în pumn, tensionată.
Am muncit destul la ea. Jumătate de an am căutat ceva potrivit.
Pentru casa asta au vândut apartamentul și s-au mutat aici, la margine de Iași, mai aproape de rudele lui Dănuț. Curte proprie, grădină, liniște Nicoleta visase la asta trei ani. Acum două luni visul a devenit realitate.
Eu n-am reușit să-mi țin familia. Viorica oftă, țintindu-și farfuria. Au trecut trei luni și tot parcă trăiesc în ceață. Mă scol noaptea nu e nimeni lângă mine. Copiii mă întreabă unde e tatăl lor. Nici nu știu ce să le mai zic.
Doamna Paraschiva, mama lor, stătea la capul mesei și îi mângâie fiicei mâna.
Lasă, mamă, o să fie bine. Copiii sănătoși să fie. Și ticălosul acela o să regrete că v-a lăsat.
Rareș, nepotul lor de patru ani, coborî vioi de pe scaun și alergă în sufragerie. Se auzi o bubuitură ceva căzuse de pe raft.
Rareș, ai grijă! strigă Viorica, nemișcată.
Elena, micuța de trei ani, începu să plângă în brațele mamei ei, cerând atenție. Viorica o legăna fără tragere de inimă, continuând discuția:
Noroc că ați venit aici. Mama abia se ține pe picioare de la operație, n-are cine să ne ajute.
Numai cu taxiul am ajuns, adăugă Paraschiva, frecându-și genunchiul. Patru etaje fără lift abia am urcat. Mă și mir că nu am căzut. Ce să mai pot eu cu nepoții?
Nicoleta se ridică să aducă mâncarea caldă. Pe pervaz, răsadurile de roșii plante verzi, subțiri, în pahare de turbă. Peste o lună le va planta. Primele roșii crescute la casa ei.
Sper că nu refuzi să stai uneori cu copiii? vocea Vioricăi ajunse până la ea, dinspre aragaz. Doar când n-am încotro, rar. Trebuie să mă angajez, să umblu pe la doctori, la avocat cu divorțul… Și copiii ce fac?
Nicoleta se întoarse. Viorica îl privea pe fratele ei cu ochii mari, jucându-se de parcă nu se întâmpla nimic.
Dănuț dădu din cap, privindu-și sora cu milă.
Normal, măi Viorica. Te-ajutăm, de ce să nu te-ajutăm, nu-i așa, Nico?
Toți priviră spre Nicoleta. Trei perechi de ochi care așteptau răspunsul corect.
Sigur că da, spuse Nicoleta. Când e urgent.
Viorica zâmbi larg.
Sunteți salvarea mea. Nu vă deranjez mult, doar două-trei ore.
Musafirii au plecat pe la unsprezece. Dănuț i-a chemat taxi mamei lui și a ajutat-o să coboare scările, ținând-o de braț. Viorica și-a pus copiii buimaci de somn în Dacia ei veche, strigând de la geam: Mulțumesc pentru seară, sunteți minunați!
Nicoleta a strâns masa, vasele la chiuvetă. Dănuț a venit s-o îmbrățișeze, sărutând-o pe cap.
Ai văzut ce bine a fost? Mama mulțumită, Viorica mai veselă. Am făcut bine că ne-am mutat.
Mda…
Ce-ai? Obosită?
Puțin.
Nicoleta nu i-a spus ce o apăsa: Când e urgent îi suna în urechi. Știa prea bine cum aceste vorbe se transformă în aproape de fiecare dată, că-i mai ușor.
După o săptămână, Viorica a sunat dimineață.
Nico, ajută-mă, te rog. Trebuie să merg urgent la medic, mama nu poate să stea cu copiii. Trei ore, promit, până la prânz îi iau.
Nicoleta privi laptopul, rapoartele de trimestru. Clientul aștepta lucrarea pentru vineri.
Vio, am de predat un raport…
Ei, stau cuminți, te uită la ei. Le pui desene la televizor și gata, te rog, chiar am nevoie, Nico!
În jumătate de oră copiii erau la ea. S-a făcut prânz, Viorica nu a venit. Seara s-a instalat în liniște.
Pe la șase, Dănuț s-a întors de la muncă. S-a uitat în sufragerie, unde copiii priveau la televizor.
A, Viorica încă nu i-a luat?
Nu. Zicea la prânz, apoi a scris că întârzie.
E, ce mai contează, a dat din umeri, deschizând un Ursus din frigider. Până la urmă sunt ai noștri. Să stea.
Nicoleta a tăcut. Rareș vărsase sucul pe covor, iar Elena nu mai avea pampers în rucsac doar unul rămas.
Viorica a venit pe la nouă seara, zâmbitoare și aranjată, mirosind a cafea și parfum discret.
Iertați că am întârziat, zilele astea sunt haos! M-ați salvat!
Nicoleta a lucrat la raport până la trei noaptea, cu capul greu, auzind în minte plânsetele copiilor.
După patru zile, din nou Viorica avea interviu la o firmă. Copiii au venit dimineața la nouă. Dănuț era acasă dormea după tura de noapte. S-a trezit abia la prânz și a întrebat lejer:
Mai sunt aici?
Vezi și tu.
Las, stau cuminți. Nu te mai agita așa.
A stat el cu ochii în meciurile de la televizor, cât timp Nicoleta alerga între copii și laptop. Rareș l-a tras de două ori de mânecă Unchiule Dănuț, hai să ne jucăm! dar acesta a dat din mâini: Mai târziu, acum văd meciul.
Viorica i-a luat pe copii la opt seara.
Pe la a treia săptămână, vizitele s-au făcut rutină. Trei-patru pe săptămână doctor, avocat, interviu, întâlnire cu o prietenă. Două ore deveniseră până seara târziu.
Într-o seară, când copiii au plecat târziu, Nicoleta s-a așezat la masă, lângă Dănuț.
Dănuț, nu mai pot.
Ce nu poți?
De trei ori pe săptămână. Nu reușesc să-mi termin munca.
El s-a încruntat.
Nico, are o perioadă grea. Bărbatul a lăsat-o cu doi copii. Noi suntem familia ei.
Înțeleg, dar zice că îi ia la prânz și apare la zece noaptea. Nu e ajutor, e…
Ce e?
Nicoleta a vrut să spună profită și ne pune în jug, dar s-a uitat la el și a tăcut.
M-a sunat mama azi, a continuat Dănuț. Zice că Vio are nevoie de timp, e tânără, i s-a dus totul de râpă. Eu ca frate, trebuie să ajut.
Dar eu?
Tu ești soția mea, a spus ca și cum ar fi clar. Suntem o familie.
Nicoleta a privit pe geam. Afară se însera, pe pervaz răsadurile așteptau transplantarea, planificată sâmbătă.
Nu merita să se mai certe.
Vineri seara, Dănuț s-a întors de la muncă și abia intrat i-a spus:
Viorica a sunat. Cere să stăm mâine cu copiii. Are două interviuri și vrea să bage Dacia în service.
Nicoleta lăsă laptopul, îl privi serios.
Dănuț, deja am discutat. Nu pot în fiecare sâmbătă.
Eiii, parcă nu ai fi din familie, își aruncă geaca pe scaun, la frigider. E sora mea, ce te costă? Tot acasă ești.
Nu stau acasă, lucrez de acasă. E altceva!
O să lucrezi când copiii privesc desenele, las-o așa!
Nicoleta a vrut să răspundă, dar văzându-i fața obosită, a renunțat. Sâmbătă avea de plantat răsadurile, deja prea crescuseră și era ultima șansă.
Bine, să-i aducă.
Sâmbătă, Viorica apăru pe la unsprezece. Nicoleta se blocă în ușă. Cumnata era coafată, cu rochie nouă, machiaj ca la bal nu ca la interviu.
Mulțumesc mult, sunteți minunați! Viorica împinse copiii în hol. Vin pe la cinci, cel târziu șase.
Rucsacul?
Ăăă, în mașină! Îl aduc imediat.
Revenise după un minut, i-a pus rucsacul în brațe Nicoletei.
Pampers, hăinuțe, tot acolo. Fug, întârzii!
Ușa s-a trântit. Nicoleta rămase în hol aproape singură cu copiii și rucsacul pe jumătate gol. Dănuț era la garaj, ajutând un vecin.
Pe la unu, Rareș s-a plictisit de desene și a început să alerge prin casă. Elena plângea ba de foame, ba de sete, ba de plictiseală. Nicoleta alerga între copii și bucătărie, încercând să gătească și ceva de prânz.
Pe la două, Dănuț a trecut pe acasă.
Cum merge?
Bine, ștergându-se de mâini pe șorț. Poți sta cu ei? Am de plantat răsadurile, altfel pierd tot.
Da, las’ că vin imediat, doar să mă spăl.
Nicoleta a ieșit în curte, a scos paharele cu răsaduri, sculele de grădină. S-a aplecat peste brazdă. După zece minute s-a auzit zgomot, apoi plâns de copil.
A lăsat lopata și a fugit în casă.
În sufragerie, Dănuț ședea pe canapea cu telefonul în mână. Rareș stătea lângă ghiveciul spart, pământ pe covor, firele de roșii rupte cele pe care le crescuse două luni pe geam.
Ce s-a întâmplat aici?
A urcat pe pervaz. N-am apucat să zic nimic.
Nicoleta privea la răsaduri, la pământul împrăștiat, la plantele strivite. Două luni de muncă pierdute într-o clipă.
Tanti Nico, v-ați supărat? Rareș privi speriat.
Nu, s-a aplecat să adune cioburi. Mergi la unchiul Dănuț.
Dănuț a lăsat telefonul.
Las, plantezi la toamnă altele.
Nicoleta nu a răspuns. Simțea un nod mare în gât. Nu erau doar răsaduri. Era visul ei de viață simplă, amânat iar pentru copiii altora.
Pe la cinci, Viorica nu venise. La șase trimite sms: Mai întârzii puțin. La șapte niciun semn. Nicoleta a sunat, dar avea telefonul închis.
La opt s-a auzit motor de mașină. Nicoleta a privit pe geam: la poartă a oprit un SUV negru, nou.
Ușa s-a deschis și a coborât Viorica, veselă, strălucind de la machiaj și mirosind a parfum și vin. Bărbatul de la volan, îmbrăcat chic, a dat din cap spre ea.
Mersi, Mihai! Vorbim!
Mașina a plecat. Viorica s-a întors spre Nicoleta, care o aștepta la intrare.
Of, scuze că am întârziat. L-am văzut pe Mihai după interviu, m-a dus acasă.
Nicoleta a simțit mirosul de alcool și amestecul de dulceag. N-a avut niciun interviu, niciun service. Doar ne lăsase copiii și ieșise la distracții.
Cum a fost interviul?
Ah? Bine… Ziceau că mă sună.
Și service-ul?
Viorica a ezitat o clipă.
M-au programat săptămâna viitoare. Agitație mare.
Minte, fără să se clintească.
De fapt… se uită la telefon miercuri poți să stai iar? Alt interviu.
Nu.
Cuvântul a venit scurt și hotărât. Viorica s-a uitat șocată.
Cum adică nu?
Miercuri nu pot.
Da’ de ce? Oricum ești acasă…
Eu lucrez acasă. Și am planurile mele.
Viorica s-a încruntat, dar brusc vocea i s-a muiat, ochii i-au strălucit.
Nico, știi cât de greu mi-e… Singură cu doi copii. Am crezut că voi, familia, mă sprijiniți. Nu pot nici pentru o zi?
Te-am sprijinit, de trei săptămâni. Dar nu sunt bonă, nici grădiniță.
Ce-i cu tine? vocea îi deveni tăioasă. Atâta lucru stai cu copiii! Nu-s străini!
Nu sunt copiii mei, Viorica, a spus Nicoleta surprins de propria liniște. Sunt copiii tăi, responsabilitatea ta.
Dănuț apăru în ușă. A auzit ultima parte a discuției, cu fața posomorâtă.
Ce se întâmplă?
Viorica se întoarse plângând spre el.
Frățioare, nevasta ta nu vrea să mă ajute. Cer doar o zi, și ea…
Viorica a început să ofteze, să-și țină mâna pe piept.
Știți în ce situație sunt, am sperat la sprijin de la rude. Dar văd…
Nu a mai zis nimic, s-a întors și a ieșit la mașină. În prag s-a mai uitat:
Să fii om, Nicoleta. Să fii mai om.
Și-a scos telefonul, a chemat taxi și a stat pe trepte, fără să se uite la ei. Apoi și-a luat copiii și a plecat, fără să salute.
Nicoleta a rămas pe trepte. Simțea un amestec de vină și rușine. Poate chiar fusese prea rece?
Dănuț s-a uitat după taxi, apoi la soție:
Păi de ce să faci așa cu ea?
Cum așa?
Te-a rugat omenește. Și tu… a tăcut, intrând în casă.
O săptămână au fost tăcere. Apoi, Dănuț s-a întors acasă direct cu vești:
Viorica a sunat. Iar interviu, zice important. Las să meargă. Nu mai fi așa de dură.
Dănuț, noi…
Doar o singură dată, ultima. Dacă întârzie, nu mai accept.
Nicoleta s-a uitat la el. Era obosit, copleșit. Între soră și soție, ca între ciocan și nicovală.
Bine. Ultima oară.
A doua zi dimineață, Viorica a intrat în fugă, pupând copiii.
Mulțumesc, Nico, mă așteaptă deja!
Ușa s-a trântit. Nicoleta a rămas cu Rareș și Elena.
La prânz, aproape fără să vrea, a deschis telefonul să vadă email-ul. Pe rețelele sociale, poza cunoscută: Viorica la o terasă, ținând un pahar, cineva o ține de umăr o mână bărbătească. Text: Revedere cu colegii! Mi-era dor de viața mea adevărată. Pusă acum 20 de minute.
Totul a devenit clar. Niciun interviu. Niciun service. Viorica fugea de responsabilitate și trăia cum voia, folosindu-le pe Nicoleta și Dănuț. Poate că fostul soț nu fusese atât de rău doar oboseala îl terminase.
A format numărul lui Dănuț.
Vino acasă și stai tu cu nepoții tăi.
Ce ai pățit? Eu sunt la muncă…
Atunci cheam-o pe mama ta să vină. Eu nu mai pot.
Nico, dar ce s-a întâmplat?
Intră pe profilul surorii tale. Uită-te unde e. Apoi vorbim.
Pauză. Un oftat.
Bine. Vin mai devreme.
Dănuț a ajuns după două ore. S-a uitat pe telefon, la copii, la soție.
Am văzut poza, a spus încet.
Ce zici acum?
Nu știu… poate chiar sunt colegii…
Dănuț, vine mereu amețită, ultima dată a adus-o un bărbat cu mașină scumpă. Nu vezi?
Sunt nepoții mei, a ridicat tonul. Ei nu au nicio vină.
Dar eu am? Nu sunt copiii mei, nu e datoria mea să îi cresc. Dacă vrei să ajuți, ajută dar nu cu timpul și viața mea.
E totuși sora mea!
Ea singură și-a stricat viața, iar acum vrea să ne bage pe toți. Lasă-ne și pe noi să trăim.
Nu te mai înțeleg!
Îți spun adevărul. De fiecare dată a mințit, a plecat la distracții. Pentru mine e clar. Pentru tine?
Dănuț tace. Își trece mâna prin păr.
Bine, în sfârșit. Am înțeles.
Viorica vine târziu, copiii adormiți pe canapea, acoperiți. Intra tăcută, începe să inventeze scuze din nou, mașina, traficul, telefonul mort dar Dănuț o întrerupe.
Gata, Viorica. Nu mai merge.
Ce nu mai merge? se uită fără să înțeleagă.
Să ne lași copiii și să pleci. Noi nu suntem bonă.
Se uită la Nicoleta, în ochi i se citește: M-ai dat de gol.
E soția ta, nu?
Nu. E decizia mea.
Văd, văd… rude pe dracu.
Își ia copiii și iese trântind ușa.
Dimineața, la micul dejun, sună telefonul Mama.
Dănuț răspunde:
Da, mamă.
Nicoleta aude doar frânturi vocea taioasă a soacrei.
Cum adică nu o puteți ajuta pe soră-ta? Eu nu pot, tu știi…!
Mamă, nici noi nu putem. Avem viața noastră.
Ah, așa! V-ați făcut casă și suflet nu mai aveți! Foarte frumos!
Ton de ocupat. Dănuț lasă telefonul pe masă, privind-o pe Nicoleta.
S-a supărat.
Am observat.
Tac amândoi. Afară e soare, pe pervaz doar ghiveciul gol de la răsaduri. Nicoleta se gândește: s-au mutat aici pentru liniște, pentru viața lor, pentru ceva al lor. Și s-au ales doar cu griji, copii străini și rude supărate.
Dănuț îi ia mâna în palmă.
Iartă-mă, spune încet. Trebuia să pun limite mai devreme.
Nicoleta nu răspunde, ci doar îi strânge degetele. Nu e vreo victorie. Soacra s-a supărat, Viorica e furioasă, urmează luni de tăcere rece. Dar pentru prima oară se simte ușurată. A spus nu. Și a fost auzită.
Uneori, să pui limita e singurul mod să-ți recapeți liniștea. Iar cine te respectă, va învăța să te respecte cu adevărat.
