E un copil de-al lui Ilie
Jurnalul meu 5 iunie
Azi vreau să scriu despre o întâmplare care m-a zguduit. S-a petrecut nu de mult, într-un apartament frumușel de la etajul patru al unui bloc din centrul Chișinăului. Locuiesc singur de câțiva ani, după ce soția a plecat dintre noi, iar fiul și nepoții s-au stabilit la Iași. Nu pot spune că am o viață chiar ieșită din comun: pensia, serviciul la recepția unei clinici private, câteva prietene bune, vizite la nepoți și, întotdeauna, grija pentru mama bătrână care locuiește lângă parcul Valea Morilor.
Ziua de azi părea ca oricare alta, o zi oarecare de duminică. Dimineața i-am dat telefon mamei, să văd cum se simte. Planul era să gătesc ceva și să-i duc la etajul cinci. E drept, uneori mă apasă acest ritual zilnic, dar măcar să ajungi la mama nu e o problemă: două curți de traversat și gata. Dar scările alea fără lift, cinci etaje, mă epuizează…
Și, pe lângă asta, mereu aceleași povești: bolile, durerile, sfaturile nemuritoare ale doamnei doctor Elena Gabor de la televizor. Oricât i-aș explica mamei că am lucrat peste patruzeci de ani asistent medical în sala de operații, ea tot preferă să creadă vecinele și emisiunile de la TV. În fine…
Nu cumva uiți să iei pâine neagră și unt, să nu vin cu mâna goală, rânjeam, aranjându-mi sprâncenele cu creionul, când a sunat cineva la ușă. Echipamentul de interfon era montat, iar vizitele neanunțate erau, de obicei, de la Tanti Otilia, vecina de la trei, cu care mai schimb un pahar de ceai.
Am deschis poarta cu tubul de ruj încă în mână. În prag, o fată tânără, cu părul blond în coadă, o bluză dungată, hanorac gri închis și blugi. Ținea un rucsac pe umăr și, în brațe, un bebeluș înfășurat într-o păturică maro. Nu mi-a zâmbit din contră, părea tensionată, cu obrajii strânși, aproape neliniștită. S-a apropiat de mine, mi-a împins copilul și a rostit scurt:
Poftiți, e pentru dumneavoastră!
Am preluat copilul, încă abia conștient de situație, rujul încă în mână. Privind în jos am văzut, Doamne, un nou-născut! Când am ridicat ochii, fata deja dispărea în fugă pe scări.
E copilul lui Ilie, eu trebuie să învăț glasul ei răsuna pe trepte.
A trântit ușa de la scara blocului și a dispărut.
Am mai stat un pic pe palier, aiurind. Am dus copilul în sufragerie, am deschis pătura: un suflețel mic, maxim o lună, costumas crem, suzetă în formă de broscuță la gură. Parcă aveam în brațe însăși viața la începuturile ei.
M-am uitat mecanic spre ușă, așteptând să revină tânăra. Dar nu. Deci zicea că e copilul lui Ilie? Eu am un singur fiu pe Vlad, domn serios, familie cu doi nepoței, la Iași. Soția mea, Constanța, s-a stins acum cinci ani. Nici urma de Ilie printre cunoscuții mei…
Mi-a scăpat totul printre degete. Numai întrebări fără răspuns.
În pachetul lăsat lângă ușă două biberoane, cutie de lapte praf, scutece mici și câteva hăinuțe tot ce trebuie unui bebeluș.
Începeam să mă sperii de volumul de responsabilitate. Oare fata chiar l-a lăsat pe copilul acesta la mine? Îmi aminteam de năzdrăvăniile lui Vlad din tinerețe, cum venea acasă cu vreo colegă, dar după ce s-a căsătorit, s-a schimbat total.
Oare trebuie să sun la poliție? Și dacă copilul e al lui Vlad? Dacă a păcălit-o pe fată și s-a prezentat sub numele de Ilie? Făcuse Vlad vreo escapadă prin Moldova toamna trecută? Număram lunile de când fusese Vlad într-o delegație la Bălți…
Oricum, copilul cerea hrană, iar instinctul meu de medic a învins ezitarea. Am hrănit-o, i-am schimbat scutecul. Mi se părea familiar chipul fetiței și, recunosc, am avut un sentiment de duioșie. Îmi era dor de nepoți, de copii la vârsta când nu pot vorbi, dar știu să ceară totul cu o privire.
Tentam să vorbesc cu Vlad, dar avea telefonul închis. Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe Valentina, nora mea, să-i spun să-l roage să mă sune de urgență.
Mamei i-am zis că mi-a alunecat piciorul și nu pot veni azi. A sunat de zece ori să mă certe și să-și facă griji.
Apoi am sunat-o pe Mariana, cea mai bună prietenă a mea, să-mi iau inima în dinți și să cer ajutor. Cum să merg la poliție? Și dacă e totuși copilul fiului meu? Nu voiam scandaluri, nici bârfe. Apoi iarăși, poate fata a greșit blocul…
Mariana a venit după serviciu și, fiind femeie practică, a declanșat ancheta. A urcat și a întrebat vecinii dacă nu cumva există vreun Ilie în bloc. Cică da, la etajul șase. Am urcat împreună, găsindu-ne față în față cu un bărbat tânăr, corpolent, cu bărbuță. A negăt tot, spunând clar că nu are copil și nici nu-l cunoaște pe Ilie, și nici vreo Ana fata cu copilul nu-i spune nimic.
Târziu în noapte, pe când toate încercările și discuțiile mă istoviră, m-am așezat cu bebelușul pe piept și am adormit cu gândul că mâine voi anunța autoritățile.
A doua zi, spre amiază, auzit pași în fața ușii, apoi bâzâitul soneriei. Deschid, iar pe prag, ținându-se de ușor, fata de ieri, dar acum copleșit de teamă.
Unde e? Nu mi-ați dat adresa, nu mi-ați zis nimic
E aici, în camera alăturată, doarme, i-am răspuns calm.
S-a prăbușit pe covor și a început să plângă în hohote. Am dus-o la bucătărie, i-am dat apă și ceva dulce. Mi-a spus că o cheamă Cătălina, iar micuța Ileana.
Povestea nu e cu nimic mai frumoasă decât multe altele: plecată din sat, la Chișinău la facultatea de medicină. S-a îndrăgostit de un băiat Ilie venit dintr-un sat de la sud și dispărut după Anul Nou. Promisiuni de căsătorie, vorbe dulci, dar când a rămas gravidă, acesta s-a făcut nevăzut. Familia fetei a renegat-o, prietenele n-au putut-o ajuta prea mult.
Timpul a trecut, a născut, iar totul a căzut pe umerii ei: cursuri, examene, lipsă de bani, izolare.
Ieri, după o criză de disperare, amintindu-și de promisiunile băiatului, a venit, convinsă că la adresa asta stă mama lui Ilie, și i-a plasat copilul bunicăi, fără să realizeze că a greșit complet apartamentul și blocul.
Cătălina a petrecut noaptea vlăguită, s-a temut că nu-i va mai vedea copilul.
Mi-am șters ochii de emoții, privind-o. Am hotărât să o ajut măcar pentru o perioadă i-am propus să stea la mine până termină sesiunea. Având spațiu, iar casa goală, am zis De ce nu?.
Povestind Mariei la telefon, am realizat că, poate, unul din cele mai frumoase lucruri pe care le putem face pe lume este să fim pentru cineva casă, măcar pentru câteva zile. Fetița Cătălinei a redevenit, rapid, sursa de zâmbete și grijă pentru mama mea. La examene Cătălina s-a descurcat minunat. După sesiune, am ajutat-o să găsească o slujbă temporară la o clinică.
Morala acestei povești? Am înțeles cât de simplu e să judeci, să-ți pui întrebări, să te consumi de griji sau orgolii. Dar cel mai firesc gest e să întinzi o mână și, când viața mă pune la încercare, prefer să fiu om. Copilul nu avea nicio vină, fata o victimă a momentului. Și eu, la rându-mi, am simțit că mi-am găsit din nou rostul. Să nu uit niciodată: omenia salvează vieți, chiar și atunci când nu-i a ta.
