E copilul lui Ionuț…
Povestea asta se întâmplă de curând, la Chișinău, într-un apartament curat, pe etajul patru al unui bloc cu nouă etaje. Acolo locuiește o pensionară activă, o femeie singură pe nume Aurelia.
Viața ei e cât se poate de obișnuită, fără surprize explozive sau momente dramatice. Totul la fel: pensie, un loc de muncă pe jumătate de normă, prietenele dragi, vizite la nepoți, ajutor pentru mama ei bătrână, care trăiește singură în alt cartier.
Și ziua respectivă e fix ca oricare alta.
Dis-de-dimineață, Aurelia îi telefonează mamei, să o întrebe cum se simte.
E weekend. Aurelia lucrează după pensie o zi la patru, la recepția unei clinici private, răspunde la telefoane și programează clienți.
Astăzi… Ce-i de făcut astăzi? Firește, să gătească ceva și să-i ducă mamei ritual zilnic. S-a cam săturat, dar nu se revolta, doar ofta târziu și-și ridică ochii spre cer.
De mers are două blocuri, nimic complicat… Gătitul, nici atât. Are mama borș de ieri și plăcinte coapte. Dar să urce la etajul cinci fără lift… Of!
Și ofurile continuă cu văicărelile mamei: povestește în continuu despre diferite stadii ale durerilor ba de la vecina, ba după cum spune toată știința populară. Inutil să-i dai sfaturi de medic, fiindcă mama tot pe ale ei le ține; e convinsă că doar ea cunoaște adevărul bolilor ei, cu tot cu leacuri după ureche.
Asta deși Aurelia a făcut o viață întreagă pe post de asistentă medicală la sala de operații la o clinică serioasă, peste patruzeci de ani.
Ce știi tu ce e bisturiu? Ce pricepere…
Eh, lasă. Totul merge ca într-o zi normală.
Și la magazin trebuie să ajungă. O să iasă oricum pe drum spre mama. Pune sacul de gunoi la ușă, se mai uită puțin în oglindă să-și aranjeze părul. Chiar și la șaizeci și ceva, încă arată tineresc doar câteva riduri în colțul ochilor. Chip frumos, tuns scurt, păr gri-argintiu, cercei mari. Doar obrajii, un pic lăsați.
“Trebuie să iau pentru mama pâine de secară și unt,” își repetă în cap, conturându-și buzele cu creionul, când sună la ușă.
Blocul are interfon. Cine ar putea fi așa de dimineață? Vecina tanti Sonia, probabil. Aurelia o mai invită la ceai.
Într-o mână cu rujul, deschide ușa.
Pe prag stă o fată blondă, cu coadă, în tricou dungat, pulover lung și blugi, cu rucsacul la spate. Ceea ce reține abia după e figura tinerei și un bebeluș înfășat într-o pătură maro, ținut la piept.
Ochii fetei-s îngustați, obrajii încordați, trage adânc aer și, apropiindu-se, îi împinge pachetul și spune atât:
E pentru dumneavoastră!
Aurelia ia pruncul aproape involuntar rujul îi rămâne în mână. Simte greutatea, se uită jos… Doamne, chiar e un bebeluș!
Ridică privirea, fata deja coboară scările.
Aurelia iese după ea în hol, confuză, încă nu pricepe de ce i-a lăsat un copil?
E copilul lui Ionuț, iar eu trebuie să merg la facultate pașii fetei se aud în grabă pe scări.
Ușa de la parter se trântește.
Atât…
Aurelia mai stă o clipă pe palier, sperând să audă fata întorcându-se. Intră înapoi, se uită la pachet și gândește: “Să nu uit de gunoi când merg la mama.”
În hol e și o sacoșă străină. Nu a observat când a lăsat-o fata.
Apoi a realizat… Dumnezeule! E un copil viu! Și ce-a spus? E copilul lui Ionuț?
Chiar a zis Ionuț?
Aurelia, cu copilul în brațe, intră în sufragerie și se prăbușește pe canapea. Sigur a spus Ionuț.
Dar ce Ionuț? Singurul fiu al Aureliei se cheamă Leonida. E om la casa lui, cu doi copii, stă cu soția la Iași, iar Aurelia e la Chișinău.
Soțul Aureliei a decedat de cinci ani, îl chema Victor.
Absolut nimic nu e clar. Dar ce se mișcă la ea în brațe? Oh!
Aurelia pune copilul pe canapea, desface pătura: costum bej de tricot, bebeluș minuscul cu suzetă verde-brotac. N-are mai mult de o lună.
Ei, pui mic dă cu palma peste cap, bebelușul se foșnește și adoarme la loc.
Răspunsurile, poate, sunt în sacoșă. Dar acolo doar două biberoane, o cutie cu lapte praf, un pachet de scutece și hăinuțe.
Încă speră că fata va reveni. Termină machiajul, se uită pe geam după ea.
Unde putea să dispară așa?
Curând, bebelușul începe să scâncească. Aurelia ezită să-l schimbe, să-l hrănească?… Nu-i copilul ei, are voie? Mai verifică odată pe geam.
Dar, spre final, trebuie să dea hăinuțele jos. Sub costum sunt botoșei, cămășuță.
E fetiță.
Abia acum frica de responsabilitate coboară peste Aurelia. Cineva i-a lăsat o fetiță!
IonuțIonuț…
Dar dacă…!
Băiatul Aureliei, în tinerețe, îi făcea multe griji cu domnișoarele. O certase de mult pentru asta, dar el mereu aducea fete noi pe acasă. Între timp, s-a așezat, afacere, familie, copiii deja sunt mari…
Ei, scumpa mea. Gata, gata… schimbăm scutecul.
Doamne! Chiar și-a abandonat mama copilul?
Mintea îi e în ceață, dar mâinile fac ce știu schimbă scutecul cu dexteritate, îmbracă fetița, o liniștește și merge să-i facă lapte.
Sună telefonul. Mama.
De ce nu răspundeai? se agită la telefon.
N-am apucat, mama. Ce dorești?
Ai ajuns deja la magazin?
Nu, încă nu.
Vreau niște pere dar nu ca cele de le-ai luat ultima dată. Alea care mi-au plăcut, îți amintești?
Da, mămică.
Sunt cu vârful subțire, laterale roșii. Să fie moi, nu ca ultimele; acelea erau tari
Copila începe să se foiască în brațe.
Bine, mamă… Am înțeles.
Ce se aude la tine acolo?
Televizor.
Eh, bine, viu să văd eu dacă mai stai mult! Să nu fie pâinea iarăși epuizată!
Aurelia închide și amestecă lapte praf cum scrie pe cutie.
Nu, trebuie să facă ceva…
Leonida!
Suntem la sfârșit de mai… A început să calculeze… În august a fost Leonida în delegație la Piatra Neamț. Oare acolo să fi spus că-l cheamă Ionuț? Nu se poate să mintă așa!
Dar poate a fost doar o aventură temporară. Acum pare om așezat, dar cine știe?
Verifică laptele, să nu fie fierbinte, ține biberoana… Obosește repede, nu mai e obișnuită cu copii mici. Cândva ducea și 9 kile în brațe fără să clipească…
Ce să facă? Suna la 112? Dar parcă nu poate…
Și dacă e copilul lui Leonida? Chiar parcă seamănă un pic cu nepoata Steluța.
Și dacă-i așa?… Scandalul va fi uriaș, nevasta nu l-ar ierta.
Oh, Doamne, nici nu vrea să se gândească.
Gata, fetițo. Hai…
Fetița molfăie, cu ochii semiînchiși de plăcere. Uneori, parcă i s-a făcut dor Aureliei de mult, de un bebeluș în casă…
Când adoarme, Aurelia sună pe Leonida, dar telefonul e închis.
Ce păcat…
Decide să nu se grăbească. Îi e teamă să nu-i facă rău fiului. Și încă speră să apară fata. Nu părea vreo derbedea, cum vezi uneori la știri; o biată studentă, slabă și necăjită.
De spus mamei nici nu se gândește. Ar începe ofurile cu vai de capul meu, ce înseamnă asta? și n-ar vrea bârfe.
O sună pe nepoata cea mare, Raluca, care-i zice că tăticul e plecat să monteze niște țevi de gaz într-un sat unde nu e semnal revine abia poimâine, dar seara sună, că totul e bine.
Of, Raluca, măcar să mă anunțați și pe mine din când în când! oftează Aurelia.
Dar știe bine că fiul are drumuri dese, nu e copil. Și totuși… îi era tare dor de-o discuție.
Sună cumnața, pe Nora:
Mamă, azi nu vin, mi-am rupt piciorul Dar ai borș, ai pâine…
Mama oftează și o sună de cinci ori până seara.
Aurelia, după toate telefoanele astea, trage pe ea o rochie de casă, se așază lângă copiliță și, privind la ea, începe să cântărească totul mai calm.
Poate i s-a umbrit mintea când a primit fetița. Putea s-o lase la ușă, de fapt. Poate ar fi trebuit să sune imediat la poliție, dar există teama și dacă totuși e a fiului? I-a înșelat fata, a dat nume fals… Și, în plus, e așa de greu să explici totul autorităților…
Pe deasupra, privirea acelei fete îi rămâne în minte: disperare amestecată cu obrăznicie și credința că face ce trebuie.
Dar de vorbit trebuie cu cineva. Cine să fie dacă nu prietena de familie?
Vichi, ai să cazi jos! Mi-au abandonat copil la ușă…
Victoria nu face criză, analizează calm ca la seriale polițiste, promite să vină la cină.
Fără panică, Aurica, n-ai făcut vreo prostie. Principalul e să nu te grăbești.
Crezi să nu suni? La poliție?
Așteaptă un pic. Poate găsim pe Ionuț.
Oare ce Ionuț? La noi în bloc sunt vreo 50 de apartamente, cine să-i știe pe toți. O fi confundat fata scarile.
Sau poate fi al băiatului tău. Încearcă să iei legătura.
Ziua trece între griji și schimbat bebeluși. Caută pe internet reguli de hrănit nou-născuți, citește tot felul de recomandări, îi face masaj, îi dă voie să doarmă, o scaldă, îi cântă.
Cum e cu piciorul, la magazin ai fost? sună mama mai pe seară.
Aurelia, convinsă că mâine totul se va rezolva, promite să treacă sigur.
Victoria apare după muncă și pornește investigația: scotocesc cu hăinuțele bebelușei pe la vecini, povestind despre un bilet pentru Ionuț…
Gata! zbiară Victoria, trântind ușa.
Mai încet, doarme copila!
Auzi, l-am găsit! șoptește, de parcă toată lumea trebuie să tacă, dar copila deja se trezește și plânge.
Ionuț locuiește la scara vecină, fix la etajul al șaselea. Probabil fata a încurcat etajul.
Sunt sigură că a dat cu două etaje mai jos, susură Victoria. Hai!
Unde?
La Ionuț, evident!
Și dacă nu e el?
Insistăm până mărturisește.
Vichi, suntem ridicole…
Dar nu vrei adevărul?
Aurelia vrea. Urcă, nu ia liftul, bat la ușă.
Cine-i?
Pe Ionuț îl căutăm, răspunde Victoria.
Le deschide o bătrânică plouată, le privește pe sub sprâncene, strigă în casă:
Ioane, hai, iarăși te caută cineva…
Apare un tânăr scund, puțin neîngrijit, bărbos.
Bună ziua, pentru tabletă ați venit?
Nu, e altă problemă, zice Victoria. Aurelia a primit azi copilul dumneavoastră.
Stupoare, tânărul le scanează derutat.
Copilul meu? face ochii mari , nu am copii.
Sunteți sigur? Dumneavoastră steți singurul Ionuț din scară.
Nu am copii, vă jur.
Dar ați avut vreo aventură toamna trecută?
Aventură? Nu… Mă mulțumesc cu internetul. Pe cine căutați de fapt?
Nu știm cum o cheamă, fata nu s-a prezentat.
Aurelia trage de prietenă. Coboară pe scări.
Să vă ajut? Sunt blogger și IT-ist, postăm pe net, căutăm mama, postăm poza copilei…
Nu, mulțumim, Aurelia tot suspectează ceva la fiul ei, legal trebuie oricum să anunțe la 112, nu să posteze pe Facebook.
Poate totuși
Lasă, tineretul de azi! mormăie Victoria.
Telefonul fiului tot nu merge, o sună pe Nora:
Vai, mamă, m-am dat peste cap, ba la piscină cu Stella, ba cu echipamentul de fotbal la Radu… A sunat și Leonida, abia am avut timp.
Dacă ar ști nora ce zi are soacra!
“Mâine chem Poliția”, își zice Aurelia.
Când se culcă, îi revine în minte fața fetei disperare, frică, dar și-o speranță. Ce se va alege de fetiță dacă sună la poliție?
Noaptea merge greu, Aurelia se trezește la orice sunet al copilului, plânge odată cu ea, face lapte de două ori, adoarme pe la patru.
Dimineața o trezește mama.
Vine azi, da?
Ies… cu fetița.
Să iei pere!
O prinde cheful, pune fetița într-un sling improvizat, o îmbracă cu drag, se duce la magazin. Simte o bucurie, parcă nu mai e singură la cumpărături.
Până și urcatul la et 5 devine mai simplu.
Ce-i asta? o întreabă mama cu ochii ca cepele.
Cine, mama? Ia sacoșa și hai în sufragerie.
De unde?
A, a lăsat-o cineva la mine o oră, cât e la frizerie.
Dar piciorul?
Mi-a trecut.
Amândouă se uită cu drag la micuță. Azi mama ei uită să se mai plângă de dureri.
Vai, cum se prinde de deget… Dar cum o cheamă?
Am uitat să întreb, doar stau un pic cu ea.
Bine, bine! Dar ce mamă ești dacă iei un copil fără să știi numele?
Aurelia pleacă acasă și, pe drum, își aliniază în cap câteva nume de fete. De ce? Parcă ar vrea să ghicească cum o cheamă.
Ajunsă acasă, i se aprinde telefonul Leonida!
Se pune pe canapea cu fetița în brațe și sună.
Mamă, sigur n-ai stat bine cu capul! Eu chiar sunt Leonida, nu Ionuț. Sună la poliție, repede!
Stai, nu fi așa repezit, mă gândeam și eu… Fetița asta e așa cuminte… Am să sun cât de repede.
Sună ACUM, nu-l amâna. Îmi fac griji!
Dar Aurelia nu se grăbește. Fetița trebuie schimbată, hrănită. Are ce face până seara. Poate mâine…
Dar mâine are tură la clinică… Și trebuie să anunțe autoritățile totuși. S-ar putea complica lucrurile, penal…
Oftează și-și continuă treaba, obosită dar copleșită de dulceața clipei.
Adorm amândouă deodată, cu micuța pe braț, călduță și sătulă.
Le trezește un sunet insistent la ușă.
Aurelia se ridică încet și privește pe vizor. Deschide.
Pe prag apare gâfâind, descusută, cu ochii tulburi chiar mama copilului. Prăbușită de spaimă, îmbrăcată sumar, cu părul deranjat.
Unde-i? Ce i-ați făcut? Cum de nu mi-ați spus nimic?
Ce să spun? întreabă încă buimacă Aurelia.
Că nu sunteți ceea ce am crezut.
Probabil pentru că sunt, ridică sprâncenele. Și nici n-ați stat pe loc, ați fugit de îndată.
Spuneți, vă rog! Știți unde e? ochii îi plini de rugă.
Privirea o roagă să spună un loc, o adresă.
Aurelia o poftește cu calm înăuntru.
Intrați.
Fata pășește, disperată, sperând să afle ceva salvator. Aurelia o duce în dormitor. Acolo doarme fetița.
Fata se blochează, ochii îi cresc mari, îngenunchează la marginea patului și izbucnește în plâns. Aurelia o ridică, îi dă apă, ceai, o liniștește.
Mănâncă niște ciocolată, căci o să cazi de epuizare.
Aurelia confirmă că nu a făcut nicio sesizare.
Credeam că mă lasă fără copil… Doamne, mulțumesc! Am greșit scara…
După ce se liniștește, povestește. O cheamă Oxana, iar pe fetiță Lenuța.
Este studentă la Colegiul de Medicină, ca și Aurelia odată. Vinită din nordul Moldovei, copilărie în sat.
Dragoste de vară cu băiat de la Chișinău, Ionuț, student la universitate. L-a văzut doar de două-trei ori în apartamentul 21. După naștere, băiatul a dispărut, promisiunile s-au spulberat.
Rudele nu au acceptat-o cu copil, tata a numit-o rușinea familiei, mamei vitrege abia de-i pasă. O ajută doar o mătușă cu bani de bază.
Oxana a vrut să încheie sesiunea, dar s-a trezit dată afară de colega de cameră și fără nicio perspectivă. L-a căutat pe Ionuț online, el a tăcut.
S-a dus la adresa știută, a predat copilul, fugind cu sufletul sfâșiat. Toată noaptea a plâns, a învățat fără chef.
Dimineața i-a mai scris un mesaj băiatului, care nici nu știa de copil. Șocată a realizat și-a alergat, să-l ia înapoi.
Frac, greșise blocul, scara, tot.
Dar mama lui era exact ca dumneata…, tunsoarea, tot… am greșit viața mea.
Știi ce ziceau bătrânele la noi: cea mai mare nebunie e să-ți abandonezi capodopera fără nume. Fii liniștită, bine că te-ai întors. Ce faci mai departe?
Nu mai alerg la alții, mă duc înapoi la cămin, pregătesc sesiunea, încerc să rămân mamă pentru Lenuța. Scuze, v-am băgat în belele.
Dacă e să fiu sinceră, am suspectat niște lucruri grave la băiatul meu. Oho, și trebuie să cerem scuze vecinului!
Îi povestește isprava cu Ionuț. Râd amândouă, după atâta tensiune.
Mă duc să-i spun că e în regulă, așa o să știe că nu e nimic suspect.
Hai, rămâi la mine azi, îi spune Aurelia blând, chiar dacă sunt singură, am loc. Poți rămâne și mai departe, să pregătești sesiunea, să ai condiții.
Nu am bani de chirie, prefer să rămân la cămin.
Rămâi măcar luna asta. Când ai examen?
Poimâine…
Stai aici, Lenuța e în siguranță.
Oxana adoarme pe loc, cu copila aproape.
Aurelia o sună pe Victoria, șoptit:
Nu-i a lui Leonida. M-a sunat clar, am lămurit, nici a vecinului. Sunt liniștită, nu dau pe nimeni afară. Bine că n-am sunat la poliție, Vichi…
***
Laptele nu s-a uscat. Sesiunea a fost trecută cu note bune și foarte bune. În loc să urce la mama pe etajul cinci, merge acum mai des Oxana, cu plăcintă și ciorbă. Mama o ascultă pe Oxana cu mare interes “E cu studii actuale, fată deșteaptă!”
După sesiune, cu ajutorul Aureliei, a prins gardă la Salvare. Se sfătuiește cu Aurelia, medicina chiar o pasionează.
Vecinul Ionuț a înțeles că bunica sa are nevoie de tratament. Pe injecții o suplinește chiar Oxana.
Toamna, Oxana cu Lenuța și-au dus bagajele cu două etaje mai sus, să stea mai aproape de bătrâna lui Ionuț, să o îngrijească. Dar și să se vindece de marea dezamăgire în dragoste.
***Din toamnă s-au obișnuit cu toții altfel. Lenuța a devenit bucuria bloculuicând Aurelia sau Oxana făceau cumpărături, întotdeauna era câte cineva care oprea căruciorul: Ia priviți, ce luminoasă e fetița asta! Bătrânele din bloc se întrec la tricota căciulițe, iar vecina tanti Sonia aduce aproape zilnic mere sau o poveste amuzantă.
Oxana o numește pe Aurelia mamă de la Chișinău. Iar Aurelia, deși nu recunoaște, simte că i s-a extins familia cât pentru trei vieți. În serile liniștite, când Lenuța chicotește sau zburdă printre coșurile cu rufe, Aurelia se oprește în mijlocul sufrageriei, ridică ochii spre tavan și, în sfârșit, oftează liniștitădar nu de povară, ci de liniște.
Iar într-o duminică însorită, când mirosul de clătite umple apartamentul, toți se adună la masă: Oxana, Lenuța, mama Aureliei, chiar și Victoria, cu ceaiul ei magic. Râd mult, scapă laptele pe masă, citesc în șoaptă bilete de dragoste inventate. Cineva bate la ușăvecinul Ionuț, cu tort și un buchet gigantic de flori galbene.
Atunci, Aurelia ridică paharul cu compot și spune, cu zâmbet de bunică mereu tânără:
Vedeți, oameni buni, așa se mai întâmplă fericirea la o scară de blocdin greșeli, din prea multă grijă, și din curajul de-a nu închide inima.
Toți ciocnesc vesel, fetița râde cu toată gurița fără dinți, și-o clipă întreagă lumea lor pare fără niciun nor.
Iar undeva, la masa aceea, fiecare înțelege tăcut că uneori viața n-are nevoie să fie perfectăci doar primită deschis, cu blândețe și un strop de curaj.
Pe la geamuri, soarele bate ca o promisiune: mâine poate fi încă o zi, și cine știe cine va mai suna la ușă.
Așa rămâne povesteadeschisă, caldă, și poate un pic miraculoasă, întocmai ca o familie nouă, crescută dintr-o greșeală.
