10 octombrie 2025 Jurnalul meu
Mâine, la acea gardă ruginită, lumina dimineții nu este decât o reflexie a crepusculului; totul pare să se repete, iar zilele devin numere fără rost. În zona dintre gardul întins și trotuarul prăfuit din cartierul Străzii Lungi din Iași, ploaia și vântul s-au obișnuit cu mine la fel cum foamea și tăcerea se cuibăresc în suflet. Niciunul nu mă urmărește aici, iar de cele mai multe ori rămân singur, ca acasă.
Oamenii trec pe lângă mine: unii grăbiți, alții lenți, dar aproape niciunul nu se oprește. Când privesc înapoi, ochii lor sunt obosiți sau indiferenți, iar pentru ei nu sunt decât un alt cățel aruncat pe stradă. Eu, însă, îmi amintesc de o altă lume de o casă din Botoșani unde diminețile începeau cu mirosul pâinii proaspete, de o mică bucătărie din lemn unde încercam să ajung la masă cu lăbuțele mele tremurânde. Îmi aduc aminte căldura aragazului în ierni și râsul găinii Ana când își lovea piciorul. Mâna ei, blândă, mângâia mereu capul meu.
Totul s-a schimbat încet. Mai întâi, priviri reci și rare, apoi farfurii tot mai des goale pe masa din lemn. Strigăte, cuvinte dure, împingeri. Și, într-o zi, am stat pe prag, în afara casei, fără să știu de ce. Fără despărțire, fără explicații. Doar ușa s-a închis și eu am rămas în afara ei.
Mă gândeam că e o greșeală. Că mă vor chema curând. Dar ușa nu s-a mai deschis, mi spuneam eu în gând.
Viața pe stradă a devenit școala mea: lecții de a evita bețele sparte, de a ocoli pietrele și de a căuta firimituri la coada magazinului de la Bălți. Uneori, reușeam să fura o bucată de pâine, sau să obțin un os de la un om rar și bun. Și oricât de des, când întâlneam ochii unui trecător, speram că el ar spune: Hai să mergem acasă.
Într-o zi friguroasă și umedă, ploaia nu se opri din dimineață, iar vântul dezlipește frunzele din copaci. Mă așez, încolăcit, simțind cum frigul pătrunde în oase. Atunci am auzit pași. O femeie cu mantie veche, cu pași tremurați, mergea încet, ca și cum nu ar fi știut unde se duce. Când m-a văzut, s-a oprit.
Doamne, micuțule, cine te-a rănit așa? șopti ea cu vocea tremurată.
Te privești altfel decât ceilalți. Ochii tăi sclipesc ca ai unei femei pe care am numit-o odată gazdă, a continuat ea, cu un zâmbet melancolic.
S-a aplecat lângă mine, dar nu m-a atins imediat. A scos dintr-un săculeț o bucată de pâine și câteva felii de cârnați și a spus:
Ia, mănâncă.
Am înaintat cu sfială, ca și cum pământul s-ar putea deschide sub picioarele mele. Am luat mâncarea și am început să mestec fiecare bucată cu grijă, ca și cum aș fi temut să dispară. Ea nu a grăbit, a rămas lângă mine și a privit.
Hai, micuțule a murmurat încet Înăuntru e căldură și nimeni nu te va răni din nou.
M-am întrebat: Mă cheamă … Dar dacă mâine ușa se închide din nou?
Am urmat-o. Porțile scârțâie și am intrat în curtea mică, unde gardul vechi, prăfuit, era înconjurat de un mer bătrân cu ramuri goale. Casa emana miros de supă de fasole și pâine proaspătă, un parfum ce mi-a străbătut amintirile și m-a făcut să rămân pe loc la prag. Femeia a întins o pătură curată pe podea, a turnat apă rece și a pregătit un bol de terci cald.
Asta e casa ta a spus ea, atingându-mi capul cu o mână tremurată.
Noaptea, aproape am adormit pe covorul de lâna, ascultând pașii ei prin casă, scârțâitul podelei și clopoțelul tigăilor din bucătărie. De câte ori a revenit la mine, a ajustat pătură și a șoptit:
Ești acasă, înțelegi?
Acasă Cât de mult mi-am temut să nu mai aud niciodată cuvântul ăsta, am gândit.
Zilele au curgere diferit. La ușă, mi-a adus mingea veche, așezată lângă mine când bea ceai și îmi ascultă vocea, chiar dacă nu înțelegea toate cuvintele. Blana mea a devenit din nou mătăsoasă, iar ochii mi s-au luminat.
Când trec pe lângă acel gard, mă opresc uneori și privesc golul, ca și cum am vedea încă vechiul eu ud, flămând, pierdut. Femeia se apropie, își pune mâna la gât și spune:
Hai acasă.
Da În sfârșit știu unde e locul meu.
Așadar, am învățat că nu contează cât de mult rătăcim pe străzi reci și cum se închide o ușă; dacă găsești pe cineva ce-ți oferă căldura unei pâini și un cuvânt de speranță, poți revedea lumina care nu se stinge niciodată. În viață, fiecare gard ruginit ascunde o șansă la reconciliere, iar fiecare pas spre casă ne învață să nu renunțăm la credința că, undeva, așteaptă un cămin.
