Vecinii râdeau când îngrijitorul Gheorghe a început să hrănească o pisică vagaboandă la scară. Ea se culca în fiecare zi la aceeaşi uşă. Nimeni nu s-a întrebat de ce.
Gheorghe mătura curtea de la şase dimineața, ca întotdeauna. Mătura scârţâia pe asfaltul ud, iar zgomotul ăsta devenise de mult ceasul deşteptător pentru primele trei etaje. Frunzele miroseau a mucegai acrişor, deşi în calendar era aprilie.
Pisica stătea pe treapta de jos a scării. Tricoloră, slăbănoagă. Blana îi era încâlcită pe coaste, iar coastele i se vedeau chiar şi de departe. Se uita la Gheorghe cu ochi verzi şi deschidea gura fără sunet, de parcă miauna, dar cineva dăduse volumul la zero.
El s-a oprit şi a sprijinit mătura de perete. S-a ghemuit, simţind cum îi pocnesc genunchii din cauza frigului de dimineață.
– Păi, de unde ai apărut tu?
Ochii verzi au clipit. Gura s-a deschis şi s-a închis din nou, fără niciun sunet.
A doua zi dimineaţă, ea stătea în acelaşi loc. Şi după o zi, la fel. Gheorghe a adus de acasă o farfurie de aluminiu şi resturile de pui de ieri. Pisica mânca încet, cu urechile lipite, de parcă se aştepta la o capcană. După masă, nu pleca.
Urcă treptele şi se întindea lângă uşa apartamentului doisprezece. Exact doisprezece, nu treisprezece şi nu zece.
În a treia zi, Gheorghe a observat obiceiul. În a cincea, n-a mai considerat o coincidenţă.
Lăcrămioara de la etajul patru a ieşit luni cu un sac de gunoi şi s-a oprit, holbându-se la farfuria de pe trepte.
– Gheorghe, i-aţi făcut aici un restaurant întreg?
– O hrănesc, – a ridicat el din umeri şi a continuat să măture.
Lăcrămioara nu se lăsa.
– Ei, uite, începe. Purici, murdărie, păr peste tot. La Mironeştii de la trei au copil mic, v-aţi gândit?
Vorbea tare, sigură pe ea, iar parfumul ei dulceag acoperea până şi mirosul de asfalt ud. Unghiile roşii s-au zărit când a schimbat sacul în cealaltă mână.
Andrei de la etajul doi fuma lângă copertină, în trening întins. A zâmbit printre fumuri.
– Gheorghe, eşti direct vraci de pisici. Poate-ţi dă şi numerele la loto?
Gheorghe a tăcut. Apoi a spus încet, fără să se adreseze cuiva anume:
– Pisica asta n-a venit întâmplător.
Lăcrămioara a pufnit. Andrei a tras adânc din ţigară şi a expirat încet, privind în altă parte.
– Filozof, – a aruncat el şi s-a dus sus.
Mătura a şters mai departe. Pisica stătea lângă uşa apartamentului doisprezece, cu labele subţiri strânse sub ea, şi nu-şi lua privirea de la prag. Tăcută.
Veronica din apartamentul doisprezece locuia singură. Trecuse de şaptezeci de ani, nimeni nu ştia exact, pentru că nu sărbătorea ziua de naştere şi nu chema musafiri. Scundă, uscăţivă, întotdeauna cu o basma albastră şi un palton gri vechi.
Înainte cobora în fiecare dimineaţă după pâine. Gheorghe o vedea cum se prinde de balustradă cu amândouă mâinile şi cum pune piciorul pe treaptă cu grijă, de parcă ar verifica gheaţa. Se întorcea cu o franzelă în pungă şi cu lapte. Uneori dădea din cap, alteori trecea tăcută.
El a încercat să-şi amintească ultima dată când a văzut-o. Acum vreo două zile. Sau mai mult.
După moartea soţiei, Gheorghe se prinsese adesea ascultând la uşile altora. Patru ani de-acest obicei.
La etajul doi s-a oprit în faţa uşii. Vopseaua de jos se cojise până la lemn. În spatele uşii era linişte.
Pisica şedea lângă picioarele lui şi privea uşa, fără să clipească.
Miercuri s-a întâlnit cu Lăcrămioara pe scară.
– Aţi văzut-o pe Veronica de mult?
– Pe cine? A, de la doisprezece, – Lăcrămioara şi-a aranjat părul. – Nu. Ea mereu la ea, izolată. Poate a plecat undeva.
– N-are rude.
– Păi, – Lăcrămioara a dat din mâini. – Atunci nu iese pur şi simplu. Încă e frig.
Afară erau paisprezece grade. Gheorghe n-a mai discutat. Tocurile Lăcrămioarei au tropăit în jos, iar mirosul de parfum s-a risipit pe scară, de parcă n-ar fi fost.
El s-a întors la uşă. S-a aplecat, a lipit urechea de crăpătură. Nimic. Sau aproape nimic.
Pisica a scos un sunet. Pentru prima dată. Încet, răguşit, de parcă gâtul uitase cum se face, dar încercase. Un „miau” slab, mai mult ca o răsuflare.
Gheorghe s-a ghemuit şi a mângâiat-o pe spinare. Coastele se numărau una câte una sub blană, ca spetezele unui gard vechi.
Pisica nu şi-a luat ochii de la gaura cheii.
El a bătut dimineaţa şi seara, şi în timpul zilei. Nimeni n-a deschis.
Andrei fuma pe palier şi privea.
– Gheorghe, serios, nu-ţi bate capul. Bătrânii uneori nu vor să comunice, atâta tot. Bunica mea s-a închis odată o lună întreagă, s-a dovedit că se uita la serial.
– Veronica n-are televizor.
Andrei a tăcut, a mormăit ceva neclar şi a dispărut în spatele uşii lui.
A doua zi, Gheorghe spăla podelele la parter când de sus s-a auzit un sunet. Nu era mieunat.
Cârpa udă i-a scăpat din degete, a pocnit pe treaptă.
A urcat în fugă, câte două trepte.
Pisica stătea la uşa apartamentului doisprezece.
La treisprezece a ţârâit încuietoarea, a ieşit o vecină.
– Ce se întâmplă?
– Sunaţi la salvare, – a spus Gheorghe rar, fără pauză. – Şi la pompieri. Trebuie spartă uşa.
– Păi, nu se poate aşa…
– Sunaţi. Acum.
Mâinile îi erau ude de la cârpă. Le-a şters de geacă, plasturele de la cot s-a udat.
Uşa a fost spartă după douăzeci de minute. S-a deschis cu un scârţâit sec, iar aerul greu şi închis a năvălit pe scară. Gheorghe a intrat primul.
Veronica zăcea pe podea, pe hol, între bucătărie şi cameră. Papucul de la piciorul stâng stătea lângă perete, drept, de parcă fusese aşezat intenţionat. Lângă ea se uscaseră cioburile unui pahar, iar pe linoleum rămăsese o pată albicioasă de la apa care se evaporase de mult.
Telefonul era pe noptieră, în cameră. La un metru şi jumătate de mâna întinsă. Un metru şi jumătate s-au dovedit prea departe.
Doctorii vor spune mai târziu: fractură de şold, deshidratare. Încă o zi şi n-ar mai fi apucat.
Când o coborau pe targă, Veronica era conştientă. Buzele crăpate, ochii tulburi, faţa cenuşie. Dar nu se uita la doctori, nici la vecinii de la balustradă.
Se uita la pisica care tăcea iarăşi pe treapta de jos. Gura întredeschisă. Fără sunet.
Degetele i s-au mişcat pe pătură, abia vizibil.
– Gheorghe, – a şoptit ea. – Hrăniţi-o, vă rog.
Lui i s-a strâns gâtul, a dat doar din cap.
Uşile salvării s-au trântit, girofarul a colorat curtea în roşu-albastru şi a plecat. Lăcrămioara stătea într-o parte, cu palma la gură. Andrei şedea pe bancă, încovoiat.
Dimineaţa, Gheorghe a ieşit în curte la şase, ca întotdeauna.
Farfuria de la scară era plină. Lângă ea stătea un al doilea castron, verde, din plastic, evident din bucătăria cuiva. Avea apă curată.
El a ridicat ochii spre geamurile întunecate. Niciunul nu era luminat. Dar la etajul cinci a scârţâit un geam.
Mătura a şters ca de obicei pe asfalt. După zece minute a ieşit Lăcrămioara. Fără machiaj, în geacă peste cămaşa de noapte. S-a oprit pe trepte şi a rămas nemişcată, uitându-se la pisica ce mânca din castron.
A stat. S-a aplecat şi a mângâiat blana încâlcită. Repede, aproape pe furiş.
Apoi s-a dus la tomberoane, fără să se uite înapoi.
Andrei a coborât mai târziu cu o pătură în carouri, rulată.
– Gheorghe, – a tuşit el. – Poftim. Dacă noaptea… ei, frig. E veche, dar am spălat-o.
A pus-o pe treaptă şi a plecat fără să aştepte răspuns. Gheorghe a întins pătura pe treaptă. Pisica a mirosit materialul, a bătut cu labele, s-a ghemuit şi a închis ochii.
În curte mirosea a frunze ude şi a altceva.
Farfuria stătea la scară, cu mâncare. Şi nimeni nu mai râdea.
