Povestea asta s-a întâmplat demult, prin 1995. Pe vremea aceea eram elev la Liceul Militar Ștefan cel Mare din Chișinău. Tocmai în mijlocul unei zile de cursuri, am fost chemat de urgență la biroul comandantului liceului. În biroul generalului stătea o femeie copleșită de durere; pe obraji îi curgeau lacrimi și încerca din răsputeri să și le șteargă cu o batistă albă.
Comandantul nostru era un general respectat, om trecut prin focul războiului din Afganistan, sever dar drept. Ne impunea respect și, dacă e să fiu sincer, aveam și un pic de teamă față de el. Așa tulburat nu-l mai văzusem niciodată. S-a apropiat de mine, vizibil apăsat, și mi-a spus cu o voce obosită:
Băiete, de data asta nu-ți vorbesc ca unui subordonat, ci ca unui frate. Am nevoie de ajutorul tău.
Sunt gata să vă ajut, am răspuns fără să ezit. Spuneți-mi, ce trebuie să fac?
Nepotul meu e foarte grav bolnav, a continuat generalul. A terminat liceul nostru anul trecut, sigur l-ai cunoscut. A intrat la Universitatea de Medicină și Farmacie din Chișinău și de atunci a început tot necazul. Ultima noastră speranță este la bunicul tău. Dacă poți, vorbește cu el, poate o să vrea să se uite la băiat și să înțeleagă ce se petrece cu el.
N-am pus întrebări de prisos. S-a dat un telefon, în zece minute eram deja în drum către casa bunicului, în mașina Volga a generalului. Din fericire, bunicul era chiar în prima zi de concediu și l-am prins acasă chiar înainte să plece la țară.
Băiatul acela, fost coleg cu mine, era cu noi. L-am recunoscut cu greu: ochii îi erau goi, privirea rătăcitoare, de parcă ar fi fost absent de tot. Mi se făcuse puțin frig pe șira spinării.
Am ajuns repede. Bunicul ne-a întâmpinat, a ascultat povestea spusă cu lacrimi de mamă băiatului. Aflasem că, la șapte luni după ce a intrat la medicină, băiatul a făcut o criză chiar în timpul orelor. L-au internat, i-au făcut toate investigațiile posibile, dar nimeni nu i-a găsit nimic. Cum îl externau, făcea iarăși câte o criză. Situația se tot repeta, medicii ridicau din umeri. Ultima speranță era la bunicul meu, care era recunoscut ca unul dintre cei mai pricepuți specialiști în neurologie și psihiatrie din țară.
De aici urmează partea cea mai interesantă. Bunicul l-a luat pe băiat în camera lui și după un sfert de oră a revenit singur în sufragerie.
Gata. Puteți merge acasă, i-a spus mamei și generalului cu voce calmă.
Dar cum rămâne cu fiul meu? Nu trebuie tratament? s-a alarmat femeia.
Mergeți liniștiți, noi plecăm la țară. Aveam oricum lemne de tăiat, iar un flăcău așa viguros n-ar trebui să stea degeaba, a zâmbit bunicul.
Cu greu ne-a scos pe ușă și a plecat cu pacientul la casa de la țară.
După vreo lună, mă cheamă iarăși generalul la el. În birou era aceeași femeie, doar că acum avea un zâmbet larg, de necrezut. Lângă ea, băiatul, vindecat complet, arăta cu totul schimbat. S-a apropiat, mi-a strâns mâna și mi-a mulțumit din suflet. La fel a făcut și generalul. Omul acela, despre care se credea că nu mai are șanse, se însănătoșise cu adevărat, și toți credeau că a fost o minune. Numai cine îl cunoștea pe bunicul știa câte astfel de minuni făcuse în viața lui.
Mai târziu l-am întrebat ce se întâmplase cu adevărat cu băiatul. Bunicul mi-a spus că, din cauza solicitării nemaipomenite de la facultatea de medicină, băiatul pur și simplu cedase. Mintea lui, suprasolicitată de atâta învățătură, se blocase complet și refuza să mai accepte orice informație. Bunicul a înțeles asta imediat. L-a luat la țară, i-a dat de muncă fizică, să despartă lemne fără nicio activitate intelectuală. Se trezea la 8, făcea duș cu apă rece, mânca și începea să taie lemne. Tot așa, zi de zi, aproape o lună, cu pauze pentru masă și odihnă. Bunicul îl obosea atât de tare ziua, încât noaptea pica de somn. După o vreme, mintea i s-a liniștit, iar băiatul și-a revenit complet și a devenit mai puternic ca oricând.
Pe tot parcursul tratamentului, bunicul nu i-a dat niciun medicament. Doar muncă fizică grea.
Asta e povestea mea una care, uite, mi-a rămas la suflet mereu.
