Întâmplarea asta s-a petrecut departe, în 1995. Pe atunci eram elev la Liceul Militar Ştefan cel Mare din Chişinău şi chiar în mijlocul orelor am fost scos din clasă şi chemat de urgenţă la director. În biroul colonelului stătea o femeie, copleşită de tristeţe, cu lacrimi şiroind pe obraji, pe care le ştergea mereu cu o batistă brodată.
Directorul liceului era un colonel respectat şi temut deopotrivă, un adevărat bărbat sever, dar drept, cu experienţă în Armata Sovietică şi marcat de luptele grele din Afganistan. Până atunci nu-l văzusem niciodată atât de îngrijorat. S-a apropiat de mine şi mi-a spus, cu glas stins:
Băiete, azi nu-ți vorbesc ca unui subaltern, ci ca unui camarad. Am nevoie de ajutorul tău.
Sunt gata, am răspuns fără să ezit. Ce trebuie să fac?
Nepotul meu e la răscruce de drumuri, a continuat el. Acu un an și-a terminat liceul aici, tu sigur îl știi. Acum studiază la Academia de Medicină Militară, dar a căzut la pat. Ultima speranță e la bunicul tău. Ajută-mă, poate că vrea să-l vadă pe băiat și să-l ajute.
N-am pus nicio întrebare. Într-un sfert de oră deja goneam cu Volga colonelului spre casa bunelului meu. Din fericire, era chiar prima zi de concediu și am ajuns la el acasă cu câteva minute înainte să meargă la vilă, la Ţiganca.
Pacientul, adică nepotul colonelului, a venit cu noi. Îl ştiam de pe coridor, dar nu l-am recunoscut deloc privirea lui pierdută, ochii goi. Parcă nu mai era el. Ţin minte că m-a ajuns şi pe mine un fior rece.
Ajunşi acasă la bunel, ne-a deschis uşa și a ascultat îndurerata poveste a femeii.
Cu şapte luni în urmă, fiul ei intrase la Academia de Medicină din Chişinău. Brusc, la un curs, a făcut o criză. L-au internat, l-au investigat din creştet până-n tălpi, dar nu au găsit nimic. Nici n-a apucat bine să plece din spital, că a făcut din nou o criză, şi iar, şi iar… Niciun doctor nu pricepea ce se întâmplă. Ultima speranţă le era bunicului meu, un renumit specialist în neurologie şi psihiatrie la nivel de republică.
Apoi a urmat partea cu adevărat ciudată. Bunelul l-a luat pe băiat la el în cameră, şi peste un sfert de oră a ieşit fără el.
Gata. Puteţi merge acasă, a zis el calm şi hotărât colegului şi mamei.
Dar feciorul meu? Trebuie tratat! s-a neliniştit femeia.
Mergeţi acasă, că noi două mergem la vilă. Am de tăiat lemne, şi băiatul ăsta zdravăn îmi prinde numai bine acum, a răspuns el.
Cu greu i-a convins să plece, după care a dus băiatul la vilă la Ţiganca.
După o lună, colonelul m-a chemat iar la el. În birou era aceeași femeie, dar acum zâmbea ca soarele pe cer, și lângă ea era băiatul, total schimbat sănătos, luminos. M-a strâns de mână și mi-a mulțumit. La fel şi colonelul. Băiatul, pe care nimeni nu-l putuse ajuta, se făcuse bine într-o lună. Pentru ei, fusese o minune. Numai eu ştiam câte minuni făcuse bunicul meu în viaţa lui.
Mai târziu, l-am întrebat ce se petrecuse, de fapt. S-a dovedit că, din cauza suprasolicitării intelectuale din cauza programului extrem de greu de la medicină, băiatul suferise o cădere nervoasă. Creierul său s-a ars, pur şi simplu, şi nu mai primea nimic nou. Bunicul a înţeles imediat şi l-a pus pe băiat la muncă grea: dus la vilă, tăiat lemne toată ziua, nicio sarcină intelectuală, doar muncă fizică. Băiatul se trezea la 8 dimineaţa, se spăla cu apă rece, mânca şi apoi tăia lemne toată ziua, cu pauze doar la prânz şi cină. Bunelul îl termina atât de tare, că seara adormea buştean. În câteva săptămâni, mintea i s-a odihnit şi funcţiona mai bine decât înainte.
În tot acest timp, nu i-a dat nicio pastilă! Doar muncă şi aer curat.
Asta e povestea. Am învăţat că uneori sufletul şi mintea trebuie lăsate să respire, iar oboseala fizică este cel mai bun medicament. Nici cel mai scump tratament din lume nu poate înlocui liniştea unui colţ de natură şi simplitatea unei zile de muncă adevărată.
