Nici nu apucasem bine să împlinesc 18 ani, că m-am și măritat. “M-am măritat pe nepregătite” e cea mai potrivită descriere pentru gestul meu neașteptat, atât pentru familie, cât și pentru mine însămi. Dar, cum s-ar zice pe la noi, ce-i făcut rămâne făcut. O viață nouă se așternea în fața mea, una cu totul necunoscută, unde trebuia să îi cunosc, printre altele, pe părinții tânărului meu soț, la fel de dezorientat ca și mine. Eram amândoi niște pui de om abia căzuți din cuib, care nu prea știam să zburăm.
Într-o dimineață, pe când mătușa Anișoara mă hrănea cu bucate bune, tot îmbiindu-mă cu bunătăți ca în fiecare zi, a intrat la noi bunica Aglaia, vecina de peste drum. S-a uitat un timp la cum mă răsfăța mătușa, apoi a zis cu jale:
Ești tare alintată, fată dragă! N-ai cunoscut supărarea, dar lasă, că vine vremea, nora nu-i ușoară, soacra o să-ți facă zile fripte.
Hai, mămăiță, nu speria fata, a liniștit-o mătușa Anișoara.
Chiar așa era, nici nu știam încă ce-i aia necaz sau supărare. Familia mea aparte era formată din bunica și cele trei fete ale ei mama mea era cea mai mică, Lenuța, și fratele meu, iar eu eram răsfățata celei mai mari surori, Anișoara. Nu aveam bărbați în casă, războiul i-a răpit pe toți. Trăiam în bună înțelegere, iar copiii primeau iubire și grijă, uneori poate chiar prea multă.
Fiind mezina, pe mine mă răsfățau cel mai mult. N-am cunoscut supărare, avea dreptate bătrâna, dar cuvântul “soacră” mi s-a părut dintr-odată tăios, amenințător, de parcă ascundea cine știe ce primejdii viitoare. Îmi suna rece, nemilos, ca o umbră deasupra acelui început de viață nouă.
Soacra mea, însă, era o femeie frumoasă, înaltă, cu statură impunătoare. M-a întâmpinat cu zâmbet larg: Hai, vino, fetiță!, și am simțit că mă primește cu căldură. Apoi a început să se agite prin curte, servindu-ne cu de toate, și mi-a arătat cu mândrie grădinița ei cu straturi îngrijite, unde creștea verdeață de tot felul, și îl lăuda pe porcul Ghiță, care grohăia vesel, recunoscând-o ca pe stăpâna lui.
Ghiță, hai, neață, gata, îți aduc papa, ești băiat cuminte! spunea ea cu blândețe și m-am simțit bine, parcă pe mine mă lăuda. Straturile, porcul Ghițătotul îmi amintea de copilărie, când și la noi purceii purtau mereu același nume și erau răsfățați la fel. Toate acestea mă făceau să mă liniștesc și să prind drag de noua mea casă.
Diminețile ne găseau acasă, pe mine și pe soacră, pe când bărbații plecau pe la construcții. Dar tot nu puteam să-i spun “mamă”, nici nu-mi venea să o strig pe nume, cuvântul acela dur mă împiedica. Până într-o zi, când, după ce m-a lăudat pentru numele meu, i-am povestit despre Ludmila, regina daco-romanilor, iar ea a zâmbit:
Ei, atunci spune-mi Ludmila, că și eu așa mă cheamă. Ți-ar plăcea?
Așa mi-a rezolvat soacra problema de atunci i-am zis doamna Ludmila, adăugând și patronimul: Vladimirovna. Viața a început să curgă mai lin. Femeia era harnică, mereu zâmbitoare, nu-i stătea nicio treabă în mână, iar când mă trezeam, masa era pusă, podeaua lună, iar porcul Ghiță sătul și mulțumit.
Ne așezam pe prispa casei și ea, glumind, îmi povestea cum o dusese greu în război, crescând trei feciori singură. Cum lucra la defrișări, iar copiii pierduseră cartelele de pâine. Un șef de magazin, om cu suflet mare, o chemase menajeră la brutărie și îi dădea firimituri de pâine pentru copii, că tare era slab la trup viitorul meu bărbat.
Imaginația mea picta vii acele povești lumea mi se deschidea altfel, cu noi înțelesuri. Totul mergea bine, până-ntr-o dimineață.
Atunci, soacra m-a trezit:
Fata mea, merg azi cu femeile din sat la cules de fructe de pădure. Te las pe mâna ta să-l hrănești pe Ghiță, are mâncarea pregătită în găleata de lângă staul. Poți?
Sigur, stați liniștită, pe Ghiță îl hrănesc fără probleme, i-am spus cu îndrăzneală.
Dar nici nu plecase bine, că Ghiță a început să guițe de zor. Am luat găleata și m-am dus spre staul. Porculănescu era deja zdravăn și ocupa tot țarcul de lângă grădină, trebuia să intru și să-i torn mâncarea în troacă. Ce putea fi mai simplu? Vai de mine, nu știam ce mă așteaptă!
Abia am deschis poarta, că Ghiță, cu o forță uriașă, a deschis-o larg, mi-a smuls găleata din mâini și a zbughit-o direct printre straturi, în grădina cu leuștean și ceapă verde. Spiritul libertății i-a dat aripi, se tăvălea prin ridichi, răsturnându-se de colo-colo, guițând fericit, în timp ce eu, împietrită, nu-mi găseam curajul să acționez, dar nici nu puteam lăsa lucrarea mâinilor soacrei să se ducă de râpă.
Trebuia să-l prind, orice-ar fi! Am sărit și eu pe straturi, alergând cu puțin noroc să-l ajung, îl apucam de burta aia, dar Ghiță, gurmand și isteț, scăpa și fugea iar. Mi-am dat seama că așa nu merge, iar după câteva încercări, am încercat să-l momesc cu pâine uscată. Chiar venea la mine, lua din palmă fiecare bucățică, avansam încet spre țarc, dar când să-l bag iar în staul, pac! se distra din nou pe straturile bietei Ludmile.
Nu știu ce-o fi fost în capul lui, dar porcul făcea un spectacol de zile mari! A răsturnat chiar și mini-solarul cu răsadurile de roșii, a nivelat tot stratul cu cartofi. Eu plângeam, alergam după el, fără nicio putere, simțeam că tot efortul e zadarnic și că, oricum, soacra are tot dreptul să mă certe de-acum încolo.
În cele din urmă, Ghiță s-a oprit, s-a trântit pe o parte, iar eu, deznădăjduită, am încercat să-l mângâi pe burtă, așa cum făceam cu pisicile de acasă. S-a liniștit, a închis ochii și mie mi s-au uscat lacrimile din prea multă oboseală, am uitat de toate, doar să nu se mai miște și să nu mai facă prăpăd.
Chiar atunci s-a auzit poarta și Ludmila a dat năvală asupra noastră:
Of, Ghiță, șarlatanule, ai chinuit fata! a strigat, l-a apucat vârtos, l-a aruncat înapoi în țarc și a trântit ușa.
M-a ajutat să mă ridic de pe pământ și, văzând că-s plină de noroi, a fugit de-a adus apă rece, carată de la fântână abia de dimineață:
Stai, stai, fată dragă, să te spăl, să te răcorești! m-a stropit cu apă rece pe picioare, pe mâini, pe față.
Apa curgea neagră de pe mine, amestecată cu lacrimi, iar odată cu ea simțeam că dispare pentru totdeauna și cuvântul acela spinos de “soacră”. Un val de ușurare m-a cuprins și fără să-mi dau seama, am zis șoptit, ca un copil mic: “Vai, mămica mea!”
Ludmila a râs, m-a cuprins în brațe și m-a dus în casă să mă hrănească cu zmeură și afine culese proaspăt. Despre grădină n-a zis mare lucru:
Ei, ce să-i faci, straturi și ele, se mai întâmplă! Le drege mama, și or să crească din nou verdețurile. Iar răsadurile de roșii, și ele își revin, nu-ți fă griji. Ce poate să știe Ghiță? E și el un suflet. Tu, fată dragă, stai și odihnește-te, că vin băieții și trebuie să avem totul pregătit la masă.
De unde avea femeia aceea atâta răbdare, bunătate și înțelepciune, cu o viață atât de grea în spate, nu știu. Dar sigur a primit de undeva harul empatiei. Acum știu și eu de ce și cum cresc fiii vrednici, puternici și blânzi, pe care niște mame minunate, de multe ori pe nedrept numite “soacre”, îi dau cu drag altor fete.
Din acea zi, am înțeles că adevăratele legături nu țin de cuvinte, ci de inimă, iar răbdarea și bunătatea pot preschimba chiar și cel mai spinos nume într-un cuvânt de alinare și dragoste.
