Abia am împlinit optsprezece ani și m-am măritat. M-am măritat e cuvântul cel mai potrivit pentru gestul meu nesăbuit, care i-a surprins pe toți, inclusiv pe mine. Dar ce a fost făcut, rămâne făcut. Începea o nouă viață, atât de străină pentru mine, cu reguli și obiceiuri la care trebuia să mă obișnuiesc, inclusiv cu apropierea de părinții tânărului meu soț nici el nu era mai puțin derutat decât mine. Parcă amândoi căzuserăm din cuib, fără să știm încă a zbura.
Într-o dimineață, mătușa Anica mă hrănea cu drag la micul dejun, cum făcea mereu, punându-mi bunătăți în farfurie și rugându-mă blajin să le gust. A intrat și bunicuța de peste drum. A privit ritualul și a zis cu o tristețe amestecată cu un soi de avertisment:
Răsfățată ești, fată dragă, n-ai văzut tu necazuri. Dar lasă, vine și vremea când soacra o să te-mpungă la inimă.
Hai, nu-i mai speria pe copilă! a sărit Anica mea.
Adevărul era că nu știam ce sunt supărările. Familia noastră era atipică, alcătuită din bunica și cele trei fete ale ei, dintre care mama mea Eugenia, sora cea mică, și eu, răsfățata surorii mari, Anica.
Bărbații nu erau războiul i-a luat de lângă noi. Trăiam toate împreună, într-o înțelegere caldă, iar noi, copiii, primeam dragoste cât cuprinde. Ca cea mai mică, eu eram răsfățată peste măsură. Nu știam ce e necazul, bătrâna aceea avea dreptate. Dar cuvântul soacră mi s-a părut dur și tăios, parcă anunța necazuri. Îmi suna amenințător și nu m-a părăsit gândul ăsta până la întâlnirea cu ea.
Soacra mea era o femeie înaltă, frumoasă, voinică, care m-a primit cu o vorbă blândă:
Hai, fetiță, intră! și mi-a zâmbit larg. Nu era de speriat. Cu gesturi rapide s-a apucat să ne servească, apoi m-a luat în gospodărie, să îmi arate grădina de legume, cu straturi îngrijite din care deja răsăreau verdețuri, și s-a lăudat cu porcul cel sănătos, care s-a bucurat hârjonindu-se.
Ghițan, Ghițan, imediat te hrănesc, tu ești al meu cel bun, i-a spus cu drag porcului, iar lumea aceea simplă, de curte, mi-a devenit repede dragă și familiară, semăna cu copilăria mea din sat. Aveam și noi, acasă, Ghițani și le vorbeam dulce, semn că lucrurile aici nu erau atât de străine.
Diminețile, bărbații casei plecau la muncă, undeva la o construcție, iar noi rămâneam la gospodărie. Totuși, cuvântul soacră mă stingherea, nu știam cum să-i spun. Odată, când mi-a lăudat numele, i-am povestit despre Domnița Ruxandra și, râzând, mi-a zis:
Așa să-mi zici și mie, Ruxandra. Eu tot Ruxandra mă numesc. Îți place numele?
Așa, soacra mea a rezolvat ușor greutatea pe care o aveam. De atunci i-am spus Ruxandra, adăugând și patronimicul Maria, Ruxandra Maria. Viața prindea contur. Avea mereu zâmbet, era sprintenă, cu toate treburile casei rezolvate ca prin farmec; dimineața găseam micul dejun pe masă, casa lună, porcul hrănit, grădina plivită. Ne așezam pe prispa mică la vorbă și ea, tot cu zâmbetul pe buze, îmi povestea cum a trăit războiul cu trei băieți mici, cum muncea la pădure, iar copiii au pierdut cartelele de pâine, dar un om de bine, șef de magazin, i-a dat firimituri de pâine să-și țină flămânzii în viață și așa l-a crescut și pe al meu bărbat, cel slab și bolnăvicios atunci.
Totul era bine, până într-o zi când s-a întâmplat nenorocirea. Într-o dimineață, Ruxandra m-a trezit și mi-a zis:
Draga mea, femeile din sat merg la pădure, după afine și mure. Mă duc și eu cu ele să adun niște fructe pentru voi. Mă ajuți cu Ghițan? I-am lăsat mâncarea în găleată, îi dai tu, poți?
Sigur, nu-i bai, îl hrănesc! am răspuns cu încredere și am rămas singură acasă.
Curând, Ghițan s-a făcut simțit cu un țipăt ascuțit. Am apucat găleata, am mers la el să-i pun mâncarea. Grăsunașul deja avea o vârstă bună, ținut într-un coteț aproape de grădină. Trebuia doar să-i torn mâncarea în troacă simplu, credeam eu Degeaba am crezut.
Cum am deschis ușa cotețului, Ghițan a izbit-o cu putere, mi-a răsturnat găleata și s-a repezit direct pe straturi, pe trăsura frumoasă și verde. Fermecat de libertate, s-a apucat să tropăie pe răsaduri, s-a rotogolit și a chițăit de bucurie, iar eu, descumpănită, nu știam ce să fac. Dar trebuia să opresc dezastrul, să nu distrugă munca Ruxandrei! Realizam, cu sufletul la gură, că necazul era pe măsura avertismentului bătrânii: Soacra o să te-mpungă la inimă!. Epitetul acela capătă carne și oase.
Trebuie să-l bag pe Ghițan înapoi în coteț, cu orice preț! Mi-am făcut curaj și am alergat după el printre răsaduri ude și proaspete, încercând să-l prind. Degeaba era viclean. Când îl apucam de burta pătată, scăpa rapid și fugea, refuzând să-și piardă libertatea. Am schimbat tactica, am încercat să-l ademenesc cu pâine, i-am dat din mână. S-a apropiat, a luat bucățile, încet ne apropiam de coteț, dar când eram aproape, Ghițan a dat bir cu fugiții iar și iar, devastând fiecare colț.
În disperare, am început să plâng. Straturile vibrau sub picioarele sale, iar parchetul de tomate, atât de ordonat, era o ruină. Ghițan, obosit, s-a așezat greoi, s-a lăsat pe o parte, iar atunci mi-am amintit cum mângâiam animalele acasă. M-am aplecat, l-am trântit ușor pe spate și am început să-i scarpin burta tare. A oftat de plăcere, a închis ochii cu genele pline de noroi și a sforăit fericit, nemișcat.
Am stat așa minute bune, obosită, cu mâinile istovite, soarele ardea și eu voiam doar liniște. Eram o fată murdară, epuizată, între ruinele grădinii, lângă un porc fericit o imagine tristă la maximum. Atunci s-a deschis poarta. Ruxandra a venit în fugă, a privit scena și a izbucnit:
Of, ce porcar ai făcut din fată! a strigat spre Ghițan, l-a apucat de picior, l-a târât în coteț și l-a încuiat zdravăn.
M-a ajutat să mă ridic de pe pământ, iar apoi a fugit în casă, s-a întors cu apă rece din fântână și m-a spălat de noroi, potolind și lacrimile, și oboseala. Odată cu apa ce curgea pe picioarele și mâinile mele, simțeam cum se duce, odată pentru totdeauna, acel cuvânt urât SOACRĂ. Dispare pentru totdeauna.
Liberată de povara și rușinea greșelii, am scăpat un oftat: Of, mamă dragă! Ea a râs, m-a luat în brațe și m-a dus în casă să gust din dulceața de afine adunate din pădure. Nici n-am mai vorbit de grădina stricată a dat din mână:
Ei, lasă, ce atâta, o să facem rost de verdeață, tomatele cresc la loc, o să vezi. Și porcul e porc, s-a săturat de alergat! Hai să te odihnești, că până vin bărbații noștri îți fac o ciorbă de neuitat.
De unde atâta răbdare și bunătate la o femeie cu viață atât de grea? Nu știu cine i-a dat atâta înțelepciune și suflet, dar de atunci am priceput cum și de ce ajung să crească aici bărbați buni, puternici, cu suflet curat pe care mamele îi dau, cu generozitate, fetelor altora. Mame numite, pe nedrept, cu acel cuvânt rece: soacră.
