Nu împlinisem bine optsprezece ani când m-am măritat. Chiar așa se și spune la noi: a sărit repede la măritat nici eu nu m-aș fi gândit că o să fac pasul ăsta atât de repede, dar soarta nu întreabă. Începea o viață nouă, necunoscută până atunci, care aducea cu sine și întâlnirea cu părinții soțului meu cel tinerel, la fel de pierdut ca și mine. Parcă ne aruncaseră din cuib înainte să știm să zburăm.
Într-o dimineață, m-a chemat la masă mătușa mea Anica, căreia-i plăcea să mă răsfețe cu de-ale gurii și cu vorbe dulci, gătind tot ceea ce aveam mai bun prin casă. Și taman atunci a bătut la ușă bunica Paraschiva, vecina de alături. A stat o vreme și s-a uitat la ce face Anica, apoi a oftat a grijă:
Prea ești răsfățată, dragă, n-ai cunoscut tu amărăciunea. Să vezi ce-o să-ți facă soacra, ai să plângi și de dor, și de ciudă!
Nu-i mai băga în cap prostii fetei, Paraschivo, a sărit imediat Anica să mă apere.
Avea dreptate bunica, nu știam ce-s astea supărările, căci la noi în familie, formată numai din femei, tata nu am avut, ne-a lăsat războiul pe toate fără bărbați. Eram trei surori, din care mama mea, Veronica, era mezina, iar eu eram răsfățata Anicăi, sora cea mare. Totul era făcut cu drag și grijă pentru copii, dar uneori poate cu prea multă grijă și răsfăț. Nu știam cum e să ai dușmani, să fii certată, să fii pusă la încercare.
Totuși, cuvântul soacră îmi suna rău la ureche, aspru, a primejdie. Nu puteam să nu mă gândesc cu groază la momentul când urma să mă întâlnesc cu mama soțului, chiar dacă nimeni nu avea să mă certe degeaba.
Până la urmă, cu emoții, am cunoscut-o pe soacra mea, pe Taisia o femeie înaltă, veselă și sprintenă. Mi-a zâmbit larg: Intră, fata mea! și mi s-a părut că-i primitoare, că nu are răutate. Ne-a omenit, ne-a arătat grădina ei de la țară, cu straturi drepte, proaspăt udate, cu tot felul de zarzavaturi, apoi mi l-a prezentat pe porcușorul Ionel, care a guițat fericit văzând-o.
Ionele, hai că-ți aduc mâncare! Numai tu ești cuminte și de treabă, i-a spus ea cu o duioșie caldă, de parcă și mie mi-ar fi fost adresate vorbele.
Grădina, porcul Ionel, toate îmi erau atât de cunoscute, și la noi acasă porcii poartă mereu nume din familie, iar gospodăria mi-era aproape de suflet. Pe mine mă învăluia liniștea, ba chiar începea să-mi placă noua viață.
Diminețile, bărbații noștri plecau la lucru la fabrica din sat, iar noi rămâneam acasă cu gospodăria. Totuși, nu știam cum să-i spun, căci cuvântul ăsta soacră parcă avea ghimpi. Din una în alta, într-o zi când m-a lăudat pentru numele meu, am început să-i povestesc despre Taisia din legendă și deodată a început să râdă: Hai să-mi zici Taisia, așa cum îi ziceai aceleia, că tot aproape suntem la nume. Ți se pare frumos? Și așa am scăpat de problema cu apelativul, i-am spus mereu Taisia, câteodată cu modestul doamnăTaisia, și parcă lucrurile s-au așezat.
Era sprintenă și zâmbitoare. Fără ea seara, totul părea fără viață prin casă. Dimineața, când mă trezeam, totul era lună: masa pusă, grădina săpată, Ionel hrănit, totul stătea ca la carte.
Stăteam pe prispă la povești și mă emoționam la greutățile trăite în război: cu trei copii mici și muncă la pădure, când nu-și găseau copii cartelele de pâine și noroc cu un șef bun care a pus-o femeie de serviciu în magazin, să ia firimituri de pâine să le ducă acasă. Povestea și glasul îi tremura când amintea cât de firav era bărbatul meu în copilărie și el tot nepotrebat era, măi fată, numai cu firimituri l-am crescut.
Imaginația mea deja vedea fiecare amintire colorată, parcă simțeam și durerea, și bucuria lor. Și-așa curgeau zilele, liniștite, până într-o dimineață.
Într-o zi, Taisia îmi spune:
Fă, fata mamii, merg femeile din sat la cules de zmeură, mă duc și eu, poate aduc un bliduț acasă. Nu vrei tu să-l hrănești pe Ionel? Ți-am lăsat totul în găleată.
Sigur, mătușă, nicio grijă, îi duc de mâncare îi spun eu, încrezătoare.
Dar Ionel porcușorul nu a avut răbdare, și după ce am deschis ușa țarcului cu găleata în mână, a dat cu botul, mi-a smuls găleata și a țâșnit direct în grădina proaspăt săpată, drept pe costișele cu verdeață fragedă. De la atâta bucurie, Ionel alerga ca turbat, guița, se rostogolea și rupea plantele muncite toată primăvara.
Am rămas împietrit, nu știam pe unde să apuc. Mi-am amintit vorbele bunicii Paraschiva: uite cum o să-ți facă soacra sângele amar! Și-acum, pe bună dreptate, iată-mă pățit, trebuia să opresc dezmățul.
Am încercat să fug după el printre straturi, degeaba! Ionel era viclean, de fiecare dată scăpa din mâinile mele, iar când mă lăsam de urmărit și încercam cu pâine, se apropia sfios, lua bucățica, dar când să intrăm înapoi în țarc, o lua iar la goană și făcea ravagii. Era de parcă și-a pus în minte să nu mai prind odată porcul!
Totul părea pierdut; straturile zdrobite, iar Ionel tot mai vesel și murdar de noroi, dărâmase chiar și un mic solar unde planta Taisia roșii fragede pentru toamnă.
Când, într-un final, Ionel obosește și se așază pe fund, cu ochii mijiți de plăcere, mi-am dat seama că n-am ce-i face cu forța. M-am apropiat încet, l-am luat la mângâiat pe burtă, și porcul a început să moțăie, cu ochii închiși și genele pline de țărână. Cred că așa am stat o bună vreme, schimbând mâinile una după alta, doar să nu se miște din loc. Simțeam soarele arzând, setea și oboseala cum mă doboară. Eram ca vai de capul meu, eu aruncată în țărână, porcul fericit, iar grădina distrusă.
Dintr-odată aud poarta. Taisia vine în fugă și, văzând dezastrul, strigă:
Of, Ionel, fir-ar tu să fii! Fata asta a rămas fără vlagă cu tine! și cu o mână sigură îl prinde de picior și îl aruncă-n țarc.
Eu, sleit, abia mă ridic, iar Taisia mă ia de braț:
Stai să-ți aduc apă să te speli, copila mea! și aduce o găleată de apă rece, adusă cu zorul de la fântână.
Mă spală de noroiul negru, printre lacrimile amestecate cu murdăria și simt, odată cu apa limpede, că se spală de pe suflet și ultimul ac al cuvântului soacră. Răsuflarea mi s-a luminat și fără să vreau mi-a scăpat: Of, mamă dragă! Ea a râs, m-a strâns la piept și m-a dus în casă să mă servească cu o cupă de zmeură de pădure.
Despre grădină, n-a mai spus nimic, doar a zâmbit:
Eh, lasă, le dregem noi la loc, destul cât să mâncăm. Iar roșiile, stai liniștit, cresc ele iar! Ce să-i ceri porcului, tot copil e și el. Tu odihnește-te, până vin ai noștri de la lucru, că eu dau fuga să pregătesc prânzul.
De unde atâta răbdare la o femeie încercată? Atâta bunătate şi înţelepciune? Nu pot spune cine i le-a dat sau de unde a învăţat atâta îndurare, dar știu una mamele ca ea cresc fii puternici și buni, pe care-i dăruiesc, la final, altor fete venite din lumea largă, care ajung să iubească femeia pe care, poate, pe nedrept, cineva ar fi numit-o soacră. Eu am învăţat când dai bunătate, primeşti suflet şi familie.
